1. MIRACOLUL COPILARIEI...MAMA!!!

Din miracolele copilăriei mele (5) - Paratrăsnetul
a.dama

martie 23, 2008

Prolog

Săptămâna care a trecut a fost ziua mea. N-aş mai fi în viaţă, n-aş mai scrie aceste rânduri, dacă nu aş fi avut o mamă a cărei inimă era cu toate antenele ei pe aceeaşi frecvenţă cu inima cerului. Eu cred că Dumnezeu aşa a găsit cu cale să mă iubească… şi să mă răsfeţe.

Terasa

Spre disperarea vecinilor, inventivitatea noastră, a copiilor, când venea vorba de jocuri depăşea puterea lor de a ne opri sub orice formă: cu vorba bună, cu morala, cu ţipetele înfuriate. Noi ştiam una şi bună: dacă-i copil, să se joace.
La etajul unu erau geamurile pe care se putea urca pe casa scării. Era ca un fel de terasă în miniatură, căptuşită cu smoală şi cu tablă pe margine, tablă din aceea comunistă, gri, care ruginea şi se făcea urâtă, da’ ce ne păsa nouă de dialectica esteticii şi utilităţii când era rost de joacă? Inconştienţi, nesperiaţi de nimic, inventam tot felul de jocuri, chiar dacă pericolele ne pândeau la tot pasul. Eram undeva la vreo 6-8 metri deasupra pământului, pe un colţişor de beton acoperit cu smoală care se încălzea de ne ardea fundul sub razele darnice ale soarelui de vară.

Urcam pe terasă câte 7-8, în ciuda spaţiului mic şi admiram: ba păpuşile unora dintre fetele vecine, ba soldăţeii de plastic ai băieţilor. O păpuşă a mea şi numai a mea nu ţin minte să fi avut. Când era vorba de păpuşi… tiparul era că le primea sora mai mare - să tot ţin minte 2-3 păpuşi, nu mai mult… la 10 fete - iar apoi deveneau un fel de bun comun, că ne puteam juca toate fetele cu păpuşile, doar că trebuia să cerem voie. Am avut totuşi o păpuşă pe care mi-am făcut-o eu la ora de atelier la şcoală: din fire de PNA, însă nu se număra printre cele râvnite de surorile mai mici.

În schimb, noi aveam ceva ce n-aveau fetele din vecini. Aveam păpuşi vii. Surorile mai mici, bietele de ele, când încăpeau pe mâna noastră, erau îmbrăcate cu tot felul de ţinute, care mai de care mai haioase. Fustele celor mai mari le ajungeau până în pământ. Ieşeau nişte combinaţii superbe. Carnavalul era nimic pe lângă ce puteam inventa noi!

Paratrăsnetul

Ei bine, dincolo de jocurile greu de descris în cuvinte care aveau loc în acea dumbravă minunată de smoală, una dintre principalele distracţii era coborârea din “turnul de fildeş” pe altă cale decât cea sigură. Şi anume: coborârea pe paratrăsnet.
Construcţia era de aşa natură, că exact în dreptul miniterasei, în partea dreaptă, era dispozitivul metalic de paratrăsnet: două bare metalice cilindrice, cu diametrul de nici 1 cm, care aveau sudate între ele, din loc în loc, bare mici de 5 cm, ca nişte “scăriţe”, în aşa fel încât o mână de adult s-ar fi putut prinde bine de dispozitiv la nevoie. Sau… o talpă de copil pus pe expediţii periculoase… cu riscurile obligatorii într-o asemenea aventură. Distanţele dintre aceste scăriţe erau cam mari. De la terasă până la pământ erau pe paratrăsnet vreo 3 scăriţe de acest fel, iar paratrăsnetul avea la bază un cilindru metalic înalt de 1,5 m, de vreo 4 cm diametru, peste care trebuia să sari obligatoriu, că nu aveai cum să te ţii de el în coborâre.

Joaca

Era o zi de vară, iar energia noastră copilărească nu avea măsură, nu-şi găsea astâmpăr. După ce-am epuizat o serie de jocuri, careva veni cu ideea de-a ne măsura puterile fugind pe scări, pe terasă şi coborând pe paratrăsnet. Mai încercasem experienţa şi era deosebit de hazlie, contra cronometru. Galeria de copii s-a postat pe traseu. Unii pe scări, alţii pe terasă, alţii unde se sfârşea cursa, la baza paratrăsnetului.
Am intrat în joacă, într-o stare de efervescenţă greu de descris. Alergături, gâfâieli, râsete, sughiţuri. Un iureş ameţitor de bună dispoziţie şi lumină văratică. La un moment dat, s-au înrolat toţi copiii în coloană, alergând de vuia pământul şi casa scării. Nu mai erau spectatori, nu mai era cine să aştepte jos sosirea celorlalţi. Nu mai existau roluri distincte. Toţi copiii alergam ca bezmeticii, vecinii erau scandalizaţi la maxim, dar ţipetele lor isterice: “potoliţi-vă că vă ia mama dracului!” ne treceau pe lângă urechi ca şi cum n-ar fi fost.

Mama

Beţia alergării era densă, intensă, consistentă şi n-aveai cum să rămâi lucid. Dincolo de burzuluiala neparticipanţilor, toţi eram cuprinşi de febra goanei, ne împingeam, ne înghesuiam, parcă am fi obţinut cine ştie ce premiu miraculos la urmă.

Eu mă găseam la un moment dat pe terasă. Geamul bucătăriei noastre era în stânga, pe când paratrăsnetul era în partea dreaptă. Dar mama a apucat să mă vadă pe geam când am ajuns în fugă pe terasă şi ştiu sigur că a strigat la mine cu o voce aproape de nerecunoscut, cu o voce care ieşea din tiparele tonalităţilor cu care eram eu obişnuită să disting glasul ei.

Nu ştiu ce a strigat, nici nu aş putea reda intensitatea strigătului, n-aş şti spune cât de diferit rezona glasul ei… mai mult ca o strigare din adâncimile pământului, mai mult ca o chemare din înaltul cerului. Îmi imaginez că a spus: Vino imediat acasă! Asta doar îmi imaginez, pentru că nu ştiu, la modul raţional, ce cuvinte a rostit atunci.

Dezechilibrarea

Încă îmi răsuna a strigăt cosmic vocea ei fără cuvinte distincte. Eu eram prinsă în alergarea mea pasionantă şi voiam cu orice preţ să ajung la finiş. Am apucat barele de fier ruginit ale paratrăsnetului şi-am dat să cobor pe prima scăriţă, dar am auzit că în urma mea alţii erau foarte aproape, gata să dea buzna peste mine şi… m-am dezechilibrat. Mâna mi s-a desprins de pe paratrăsnet, piciorul n-a apucat să atingă scăriţa, iar trupul a luat-o gravitaţional, cu capul în jos, către jungla de beton.

Am strâns ochii, de-am crezut că se vor ciocni în cap. Spaimă paralizantă. Fracţiuni de secundă imposibil de măsurat. Inconştienţă tranchilizantă.

Mustrarea şi pedeapsa

Am deschis ochii. Unul dintre fraţii mai mari, ca prin minune, s-a aflat la baza paratrăsnetului şi a observat că mă dezechilibrez. A aşteptat cu braţele deschise până i-a căzut de sus mormolocul de trup ghemuit, chircit de spaimă.

Aveam zgârieturi dureroase de la peretele pe care l-am frecat în cădere. Aveam o umflătură pe gambă. Şi respiraţia neregulată din cauza sperieturii. Fratele meu m-a dus la mama în casă, să mă oblojească.

În timp ce îmi ştergea sângele ţâşnit de sub piele, mami m-a certat aspru şi mi-a spus că sunt pedepsită o vreme să nu mai ies cu copiii la joacă. Apoi… a spus ceva care mi-a rămas întipărit în memorie pe viaţă.

Înştiinţarea

- Acuma ştiu de ce-a trebuit să mă rog pentru tine azi-noapte la trei! Am visat că ai murit, că ai căzut într-o fântână şi te-ai înecat. Şi m-am tulburat. Iar apoi, se făcea că ai ieşit din fântână. Şi tot aşa. Când erai în fântână, când afară din fântână. Şi m-am trezit, m-am pus pe genunchi şi m-am rugat pentru tine.

Epilog

Era spre şase după-masa. Cădeam vertiginos, cu capul în jos, spre marea de beton.

La trei dimineaţa, în ciuda trupului ei bolnav şi a piciorului cu ulcer varicos, cu rana deschisă, mami a coborât din pat, a îngenuncheat şi s-a rugat pentru viaţa mea.