LUPTA PENTRU EXISTENTA

Un dovleac si o fasole-O lectie din gradina

Un taran cultivându-si pamantul a semănat in gradina lui pe langa alte legume niste dovleci si fasole urcatoare. Se intampla ca terenul cu fasole sa fie chiar langa parcela cu dovleci.

Timpul trecu, saptamana dupa saptamana, dupa ce rasari fasolea taranul, bun gospodar, o fixa pe araci bine infipti in pamant, pe cand dovleacii se dezvoltara in voie ajungand pana in iarba.

La un moment dat un fir de fasole intra in vorba cu un dovleac:

- Buna ziua frăţior dovleac! Mă uit de zile in sir la dumneata si mă tot minunez. Atât eu cat si tu suntem plante folositoare stăpânului nostru dar pe langa aceasta calitate mai impartasim una: nu avem o tulpina solida, amândoura ne este dat sa trăim sprijinindu-ne de un suport.

- Da, este adevărat! De aceea eu mi-am ales cel mai solid suport posibil pamantul. Orice s-ar întâmpla pamantul ramane. De aceea mă prind de el cu zeci de fire, pe fiecare metru de lungime a vrejului meu am cate patru, cinci sau chiar mai mulţi cârcei cu care mă agat de sol. Pe cand tu te tot rotesti in jurul aracului tau.

- Aracul meu este stabil! Chiar taranul mi l-a înfipt! Eu nu am cârlige ca tine sa mă agat, in schimb trupul meu însuşi este agatatoarea mea: cu el mă infasor pe arac atât de bine ca parca am fi o unitate. Si mai este o deosebire aracul meu este vertical, ma ridica deasupra buruienilor si nu numai, cu ajutorul lui pot sa imi inalt capul spre ceruri. Pe cand tu faci niste frunze enorme ca sa acoperi buruienile cu ele.

- Apoi sti si tu „lupta pentru existenta” daca as face frunzele mici ca ale tale m-ar inabusi. Trebuia sa ies si eu in evidenta prin ceva fata de acesti inamici care nu fac alt ceva decat sa ne supere, de aceea le iau fata cu frunze enorme. Tu totul ai mic: si frunze si flori si fructe!

- Florile mele sunt mici dar sunt multe si daca ma uit mai atent tu ai multe flori mincinoase, doar cel mult trei, patru din cele cateva zeci, pot sa dea un rod. Ale mele rodesc cam jumatate si daca ma viziteaza albinele chiar toate. Ma uit la cer si vad aproape de orizont un nor cam inchis la culoare ce oare poate fi?

- Ti se pare … eu nu vad nimic.

- Tu nu vezi nimic pentru ca eşti prea aproape de tarana. Orizontul tău se reduce la bucăţica de cer de deasupra ta. Aracul meu mă ajuta sa pot privi mult mai departe, peste pomii livezii care iţi limitează ţie vederea. Aşa ca pot vedea ceva mai mult decât tine. Nu mă laud, fara arac ar fi intr-o stare mai jalnica decât tine. El mă susţine. Eu doar mă lipesc de el, si in timp cresc, dar cresc si in inaltime.Intre timp cerul se acoperii de nori negrii…

- Ai avut dreptate surioara fasole! Se pare ca era ceva acolo la orizont ce nu puteam sa vad. Dar sper sa fie doar o simpla ploaie.Urma o furtuna puternica cu fulgere, vant si pietre de grindina.

- Ah draga dovleac, aceasta furtuna, m-a rănit din greu: toate rămurelele mele care s-au îndepărtat de arac precum si vârfurile ce l-au depăşit acum zac in pulbere…

- Tu te plângi? Pe mine m-a terminat! Din mine de abia daca a mai rămas vrejul întreg… In rest totul a fost zdrobit… Acum rad de mine buruienile de la umbra frunzelor mele de mine ca le-am acoperit doar ca sa le fac furia furtunii mai uşoara…