15 January 2017

CIND ISI FACE DUMNEZEU SOCOTELILE...

     Nu va este dor de o poveste noua? Una cu tilc? Astazi am auzit o poveste frumoasa si am sa incerc sa v-o spun si voua. Poate mai invatam ceva impreuna...
     Intr-o zona agricola, fermierii erau duminica dimineata la biserica. Vecin cu biserica era un fermier care nu-i suferea pe crestini. Si cum duhul lui nu-i da liniste, in fiecare duminica dimineata isi gasea de lucru cu tractorul in jurul bisericii : facind atit galagie, cit si praf. Asta ii da acestui om satisfactie. Cind si cit erau oamenii la biserica - el avea de lucru. Cum se termina serviciul religios, termina si el cu zarva.
     A venit toamna si s-au strins recoltele. Satisfacut de recolta lui, omul scrie o scrisoare la ziarul local in care ii batjocoreste pe credinciosi... El scrie redactiei... "Cu toate rugaciunile si cintarile lor inaltate catre Dumnezeu... n-au reusit sa aiba o recolta atit de bogata ca mine... Dupa ce se mai roaga lui Dumnezeu daca nu-i ajuta?"
     Editorul ziarului, om cu multa intelepciune, ii publica scrisoarea si ii dadu si un raspuns... "Domnule"... zise el in raspunsul lui... "Dumnezeu nu isi face socotelile numai in luna octombrie..."
.............
De cite ori nu ne-am uitat si noi tinjind dupa binele altora - in special al acelora care fac raul si parca infloresc in fiecare zi. Dar sa nu ne pierdem nadejdea... Dumnezeu nu face socotelile numai in luna in care ne-a mers noua rau... rezultatul final este cel care conteaza; si promisiunile Lui sint lucru sigur.

14 January 2017

CIND STRIGA UN NENOROCIT, DOMNUL AUDE...

Nu stiu cum sinteti voi... dar eu intru des si usor in depresie. Daca sint constienta ce mi se intimpla, caut repede cite un verset din Biblie care sa imi aminteasca de ce nu trebuie sa ma sperii, de ce nu trebuie sa ma impacientez... de ce ar trebui sa tin nu capul sus... ci ochii sus...
De obicei Psalmii lui David au puterea sa ma scoata din orice groapa as fi... Iata pentru astazi si pentru cei care ca si mine se uita citeodata cu spaima la ziua de miine, iata niste versete care sa ne calmeze si sa ne elibereze de gindurile negre pe care le avem...
Psalm 34: 1-9...


"Voi binecuvinta pe Domnul in orice vreme; lauda Lui va fi totdeauna in gura mea. Sa mi se laude sufletul in Domnul! Sa asculte cei nenorociti si sa se bucure. Inaltati pe Domnul impreuna cu mine. Sa laudam cu totii Numele Lui! Eu am cautat pe Domnul si mi-a raspuns; m-a izbavit din toate temerile mele.
Cind iti intorci privirile spre El, te luminezi de bucurie si nu ti se umple fata de rusine. Cind striga un nenorocit, Domnul aude si-l scapa din toate necazurile lui. Ingerul Domnului tabaraste in jurul celor ce se tem de El, si-i scapa din primejdie. Gustati si vedeti ce bun este Domnul! Ferice de omul care se increde in El! Temeti-va de Domnul, voi, sfintii Lui, caci de nimic nu duc lipsa cei ce se tem de El!"

11 January 2017

NU LASA DOAMNE SA SE TERMINE ASA… (1)

“Iertarea este forma finala - perfecta a dragostei” Reinhold Niebuhr

de Sue Kidd
(Traducere de Rodica Botan)
Spitalul era neobisnuit de linistit in seara aia rece de ianuarie… tacut si parca incremenit - ca si atmosfera ciudat de linistita dinaintea unei furtuni.
Eram in camera de asistente de la etajul al saptelea - si cind m-am uitat la ceas, arata ora 9 seara…
Mi-am aruncat stetoscopul dupa git si m-am indreptat catre camera 712, ultimul salon de pe coridor. In salonul acesta adusesera un pacient nou, Domnul Williams. Un om singuratic… si care nu daduse nicio informatie despre familia lui.
Cum am intrat in salon, domnul Williams si-a ridicat ochii curiosi sa vada cine intra, dar cind a vazut ca eram numai eu - asistenta medicala - si-a lasat ochii in jos dezamagit. Am asezat stetoscopul pe pieptul lui si am ascultat. Batai de inima puternice, usoare , in ritm egal… Exact ce voiam sa aud. Nicio indicatie ca ar fi suferit un usor atac de inima cu citeva ore in prealabil.
S-a uitat la mine din albul patului unde statea intins…
-Sora… nu vrei sa… Si apoi a ezitat… si lacrimi i-au umplut ochii. Mai incercase odata mai devreme sa ma intrebe ceva… dar se razgindise.
I-am atins mina usor… asteptind sa continue. Si-a sters o lacrima…
-Daca te rog… poti sa o suni pe fata mea? Spune-i ca am avut un atac de cord. Unul mic… Stii… eu locuiesc singur si in afara de ea nu am alta familie… Si cu asta am simtit cum incepe sa respire din ce in ce mai repede… I-am marit doza de oxigen care-i venea in masca de pe nas la noua litri pe minut…
-Bineinteles ca am s-o sun… am raspuns studiindu-i fata. S-a prins de cearceafuri si s-a ridicat in sus, cu fata tensionata de nerabdare... O s-o suni cit poti de repede… cit de repede ai sa poti? Si respira precipitat… din ce in ce mai alert...
-E primul lucru pe care-l voi face… am zis batindu-l pe umeri... Acuma odihneste-te putin!
Am stins lumina. El inchise ochii… niste ochi albastrii si atit de tineri pentru fata unui om de 50 de ani. Salonul 712 era intunecat cu exceptia unei lumini plapinde care venea de sub chiuveta. M-am miscat usor in tacerea umbroasa a salonului trecind pe linga fereastra. Geamurile radiau raceala. Jos in curte plutea o ceata umeda prin parcarea spitalului. Deasupra, nori de zapada tapitau cerul intunecat… m-au trecut niste fiori…
-Sora… mai spuse el… poti sa-mi dai o foaie de hirtie si un creion?. Mi-am bagat mina in buzunarul halatului si am rupt o pagina galbena din carnetelul meu si un pix si le-am asezat pe noptiera de linga patul lui.
-Multumesc… spuse el incet…
Am zimbit si am iesit din salon. M-am dus inapoi la camera noastra de garda si m-am asezat pe unul dintre scaunele ce le avem acolo, din alea pe roti, chiar in fata telefonului. Fiica domnului Williams era inscrisa pe raportul pacientului ca fiind ruda cea mai apropiata. I-am luat numarul de la informatii si am sunat. Mi-a raspuns o voce placuta.
-Janie, sunt Sue Kidd, o sora de la spital. Te sun in legatura cu tatal tau. A fost adus astazi la spital cu un atac de cord… si…
-Nu!!! A zbierat ea la telefon .. ca m-am si speriat… Nu e pe moarte, nu-i asa? Era parca mai mult o rugaminte decit o intrebare…
-Starea lui este stabila deocamdata… am zis eu incercind sa fiu cit se poate de convingatoare… S-a facut tacere la celalalt capat de fir… eu mi-am muscat buzele…
-Sa nu il lasati sa moara!… continua ea… si vocea ii era atit de jalnica, incat imi tremura mina in care tineam telefonul.
-Noi ii acordam serviciile cele mai bune… am continuat…
-Da… cred… dar nu ma intelegi… zise ea rugatoare din nou… N-am mai vorbit cu tatal meu de aproape un an. Am avut o cearta teribila cind am implinit 21 de ani, despre prietenul meu… Am iesit furioasa pe usa… si nu m-am mai reintors de atunci. De atitea luni de zile de cind am tot vrut sa ma duc sa-mi cer iertare… si inca n-am facut-o... ca ultimele cuvinte pe care i le-am spus la plecare au fost… ”Te urasc!!!”
Vocea i s-a pierdut si am auzit doar hohotele ei de plins… in agonia ce o cuprinsese. Am stat si eu tacuta ascultind, si lacrimile imi ardeau ochii. Un tata si o fiica… pierduti unul pentru altul. Apoi mi-am amintit de propriul meu tata… la multe mile departare… Ce mult era de cind i-am spus si eu tatalui meu… ”te iubesc”…
Va urma…
PARTEA A DOUA: da un click pe linkul asta... http://rodicabotan.blogspot.com/2011/01/nu-lasa-doamne-sa-se-termine-asa-2.html

10 January 2017

CEA MAI BUNA VESTE...

Roberto De Vincenzo, renumitul jucator de golf argentinian, a cistigat odata un meci; si dupa ce a primit cecul si le-a zimbit fotografilor, a intrat in casa clubului si s-a pregatit de plecare. Ceva mai tirziu a pasit de unul singur in parcare sa-si ia masina; o femeie tinara s-a apropiat de el. Ea l-a felicitat ca a cistigat meciul, apoi i-a spus ca are un copil bolnav pe moarte si ea nu stia cum o sa plateasca pentru spitalizare si pentru doctori…

De Vincenzo a fost atit de afectat de cele spuse de ea, incit si-a scos pixul din buzunar si i-a semnat cecul ce-l primise ca ea sa poata sa scoata banii…


-Sa-i faci zilele frumoase copilului tau… i-a mai urat el si i-a pus cecul in mina.

In saptamina ce a urmat, pe cind lua masa la club, un oficial al Asociatiei Profesionistilor de Golf a venit la masa lui…
-Baietii mi-au zis ca saptamina trecuta ai intilnit in parcare o tinara dupa ce ai luat meciul…
-Da… zise el… si ce-i cu asta?
-Am o noutate pentru tine… te-a mintit. Nu are niciun copil bolnav… de fapt nici nu este maritata. Te-a tras pe sfoara in stil mare…
-Adica vrei sa-mi spui ca nu este niciun copil pe moarte? zise el ginditor…
-Chiar asa… cum ti-am spus! raspunsera alti citiva din jur… pregatiti deja sa savureze parca raspunsul pacalitului pe care cu totii il asteptau. Doar ca De Vincenzo a raspuns plin de veselie...
-Pai, asta este cea mai buna veste pe care am auzit-o saptamina asta!
…………………….
Si acuma sa ne gindim cum am fi reactionat noi...
Viata e plina de situatii similare. Situatii in care trebuie sa alegem cum sa ne simtim; ca in functie de cum ne simtim… vom actiona. Sau nimeni nu s-a simtit frustrat de unele lucruri din jur care nu pot fi controlate? Trebuie sa recunosc ca am o inclinare naturala in a ma uita intotdeauna la partea proasta a situatiei… si nu ma opresc acolo, dar si reactionez. La ce bun, nu stiu… Nu aduce nici satisfactie - decit tare putina - si apoi un fel de amaraciune ii ia locul. Se zice ca ii cunosti pe oameni cine sint cu adevarat in situatiile critice, nu in cele linistite. Si din preaplinul inimii vorbeste gura… mai are rost sa spun ce?

07 January 2017

DE DRAGUL LOR...

     “Cercetati”… toate lucrurile si vedeti, alegeti ce este bun… Este sfatul Bibliei. Si cu urechile ciulite, si ochii deschisi am cautat mereu sa aflu si sa stiu; cu speranta ca fiecare amanunt, fiecare invatatura va schimba in mai bine, va spori, va usura, va aduce un beneficiu pentru mine si ai mei.
     Si am auzit muuuulte… si am citit multe, dar informatia asta pe care am cules-o astazi inca n-am auzit-o pina acuma. Ascultam la radio un program despre cresterea copiilor. Una dintre problemele actuale este ca parintii, in dorinta lor de a le da copiilor tot ceea ce ei n-au avut, ii epuizeaza si pe copii si se epuizeaza si ei alergind de la o activitate la alta… programind fiecare clipa a zilei in speranta si in dorinta de a le da copiilor ceva mai bun…
     Si eu am crezut asa… si altii ca mine. Mare greseala! Ceea ce au nevoie mai mult copiii nostri este dragostea, si siguranta, si stabilitatea unui camin sanatos. Am auzit astazi un “diagnostic” daca vreti,  un amanunt care mi-a absorbit toata atentia. Daca cunoasteti vreun copil care are problema cu terminarea oricarei teme sau a oricarui lucru ce-l are de facut, care uneori chiar isi termina temele si nu le trimite spre verificare… (si eu cunosc bine un astfel de caz), care are camera impartita in maldare de haine… (un indiciu care nu poate fi neglijat), dar care se descurca si-si gaseste tot ce-i trebuie in dezordinea respectiva… atunci acel copil are urmatoarea problema – ii este frica sa nu-i dezamageasca pe parinti, de aceea nu duce nimic la bun sfirsit. Ori de cite ori face o treaba, parintele este vesnic nemultumit si ii spune ca ar fi putut mai bine, ca trebuia sa depuna mai mult efort… etc. Si niciodata copilul ala nu este asigurat ca ceea ce face este multumitor.
     Unii copii nu performeaza bine la scoala… altii se maturizeaza mai tirziu… si vesnica comparatie cu alti copii, si vesnica nemultumire a parintilor ii determina pe acesti copii sa se teama sa incheie orice activitate – ca nu cumva sa auda ca n-a fost destul de bine facut… ca se putea mai mult sau mai frumos. Daca nu avem incurajari... ar trebui sa fim retinuti cu nemultumirile... ca alea nu lucreaza. Si ca sa ne convingem ca sfatul este foarte bun, este suficient sa vedem ca Dumnezeu Tatal nu Se poarta asa cu noi… nu ne compara pe unul cu altul, nu este vesnic nemultumit, ci ne asigura mereu ca nu ne paraseste, ca nu ne uita, ca nu sintem singuri si ca dragostea Lui pentru noi nu se schimba dupa imprejurari. Daca am invata de la Cel mai bun Parinte cum sa ne crestem copiii… am fi mult mai relaxati, am avea mai mult succes si ne-am creste copiii mult mai usor… Daca!!!

06 January 2017

DE INVATAT PE ZIUA DE AZI...


     Din ce imbatrinesc…stop…suna tare urit. Cum sa zic mai bine? Din ce ma maturizez…da…asta suna mai sofisticat parca…asa …dintr-aia ma straduiesc sa imi rezolv unele probleme emotionale. Ma implic in prea multe lucruri ( asta ca sa nu zic ca imi bag nasul)…crezind ca pot sa rezolv problemele celor din jur. Si care sunt cei din jur daca nu cei mai apropiati…si aici trag cu ochiul ca sa nu spun pe nume urmasilor de care ne simtim responsabili chiar daca unii au ajuns sa aiba par carunt deja?!?!?!

     Asta este o meteahna veche…de la Ietro socrul lui Moise am imprumutat-o , ca si el s-a gindit sa-i dea solutii lui Moise ca sa-l ajute cind era stresat. Numai ca Moise a fost baiat istet si l-a ascultat pe Ietro si a inceput sa organizeze poporul si sa distribuie din obligatiile ce le avea. Dar noi traim intr-un alt secol si stiinta si informatiile sunt covirsitoare. Cine mai are nevoie de experienta noastra ( a celor…mai maturi ca sa nu zicem batrini ) de o viata sau de invataturile culese de noi din lectiile dureroase ale vietii? Si uite asa inca invat si la batrinete. Stiu o cintare care este exact pe dorul meu astazi…”Sa-I spui Lui Isus orice durere/ ce cite-odata te-apasa greu…” Ei dragii mei, asta este una din lectiile cele mai greu de invatat. Adica sa nu te duci sa faci observatie la nimeni, sa nu judeci pe nimeni, sa nu dai sfaturi nimanui ci sa te duci la creierul si la punctul de comanda al acestei lumi si acolo sa iti spui nedumerirea, ingrijorarea, durerea…Cumva mereu incurc lista de prioritati si abia dupa ce imi  plec capul in fata oamenilor ajung sa imi plec genunchii in fata Lui Dumnezeu.

      Am scris, am luat aminte…si sper sa-mi amintesc de acum incolo prioritatile. Sa-I spun Lui mai intii orice am de spus …si dupace las cererea acolo pe biroul Lui (altarul Lui) ...sa-mi cam vad de treaba...

04 January 2017

Ploua in Modesto...

     Ploua in Modesto. Dar ploua nu gluma de citeva zile… si meteorologii anunta inca alte zile de ploaie. Am condus azi-dimineata prin ploaie si la un moment dat abia mai zaream ceva prin parbriz. Si parca nu ar fi indeajuns, dar ma dor toate oasele… sau muschii? Nu stiu exact ce si cum, dar presiunea atmosferica are o influenta nefasta asupra felului in care ma simt. 
     Imi scria fata mea cea mica ca miine trebuie sa se duca pe teren. O compatimeam. Raspunsul ei m-a facut sa tresar. Mi-a amintit ca traim in California si ca avem nevoie de apa. De citiva ani buni avem seceta. Agricultura sufera. Apa de irigatie s-a imputinat. Fermierii au pus semne mari peste tot, pe care scrie…”Rugati-va pentru ploaie!”. Si eu ma lamentez ca ploua prea tare!!!… Dar Debora mi-a atras atentia ca ploaia este o binecuvintare.

      Mi-am amintit deodata si de alte inconveniente ale vietii noastre care deseori ne deranjeaza, ne siciie, ne tulbura pasnica existenta. Dar de multe ori… daca asteptam rabdatori sa treaca sezonul inconvenientelor, realizam in timp ca Dumnezeu pregatea prin acele inconveniente binecuvintarile de mai tirziu. Sintem limitati in viziunea noastra… Timpul de exemplu este unul dintre elementele care ne ascund deznodamintul final al multor situatii. Trebuie sa asteptam sa ajungem  la punctul binecuvintarii - si asta cere rabdare.
     Ne-ar fi de mare folos sa avem... credinta. Sa intelegem ca totul este supravegheat de Dumnezeu si nimic in universul asta nu se petrece fara stirea Lui. Atunci nu ne-am mai teme! Cind promisiunea Lui este ca va fi cu noi in orice vreme, de ce sa ne mai ingrijoram cind ploua? 
     
     Ploua... ploua in Modesto, ploua in California... Dar m-am hotarit... In loc sa ma lamentez, am sa-I multumesc Domnului pentru binecuvintari. Citeodata binecuvintarile vin... ude si reci... si cu dureri de oase... dar vin...

03 January 2017

PEDEAPSA...

Arthur Bowler

(Traducere de Rodica Botan)

Priveam foarte atent cum fratiorul meu a fost prins in plina actiune. Statea in coltul salonului cu un pix intr-o mina si cartea de cintari pe note in cealalta mina. Cum tata numai ce instrase in camera, fratiorul meu s-a retras speriat; stia ca a facut o boacana. De la distanta am vazut cum a deschis cartea cea noua de imnuri a lui tata si a fircalit pe toata foaia cu pixul. Acuma statea cu privirea in sus la tatal meu si isi astepta pedeapsa.

Tata a ridicat din mina lui John pretioasa lui carte si a privit-o cu atentie; apoi s-a asezat pe scaun fara sa spuna o vorba. Cartile erau valoroase pentru el; el era preot si avea si citeva licente. Pentru el, cartile insemnau cunostinte… si cu toate astea isi iubea si copiii foarte mult. Ceea ce a facut in urmatoarele minute a fost remarcabil. In loc sa-l pedepseasca pe fratele meu, in loc sa-l certe si sa zbiere la el sau sa-l pedepseasca in vreun fel, el a luat pixul din mina fratiorului meu si apoi a scris in carte cu mina lui alaturi de mizgaliturile lui John… ”Cuvinte scrise de John in 1959, la virsta de doi ani. De cite ori m-am uitat la fata ta minunata si la ochisorii tai frumosi si ageri care ma priveau - I-am multumit lui Dumnezeu pentru cel care mi-a scris acuma in carte. Tu mi-ai facut aceasta carte sacra, asa cum au facut si fratele si sora ta de-a lungul anilor.” Wow… m-am gindit; asta este pedeapsa?

Acuma insa… e rindul meu… si… din timp in timp scot cite o carte din biblioteca - nu o carte ieftina, ci cite o carte scumpa, eleganta pe care o pretuiesc si pe care stiu ca o s-o pastrez toata viata - si i-o dau unuia dintre copiii mei sa mizgaleasca sau sa-si scrie numele in ea. Si cind ma uit la lucrarile lor de arta, ma gindesc la tatal meu si cum am invatat de la el ce este important in viata; oamenii, si nu obiectele; toleranta, si nu judecata; si dragostea care este inima unei familii. Ma gindesc la toate astea si zimbesc… si spun de fiecare data in soapta… ”Multumesc, tati!…”

01 January 2017

PRIMA ZI DIN AN... 2017

     Prima zi din an... un fel de liniste de dupa harmalaie s-a asternut peste oras. Nu prea multe masini pe strada... n-am auzit nici sirena politiei sau a ambulantei. Oamenii-s obositi dupa petrecere... Dar nu toti sunt obositi de petreceri... unii-s obositi de ce s-a petrecut in viata lor fara ca ei sa provoace ceva.
     De joi, fata mea cea mare este in spital cu sotul ei. Rinichii lui Emanuel nu mai functioneaza si a trebuit sa ii faca astazi operatie sa ii poata incepe dializa. Multa suferinta... prea multa. Ma simt neputincioasa. As vrea sa pot sa o ajut. Sunt departe... un drum de 12 ore de condus intre noi... si apoi ce as putea sa fac decit sa stau ca prietenii lui Iov linga ei si sa privesc si sa aud durerea... Da... si sa ma rog!
     Cita durere este pe pamint! Am citit ca anul care a trecut a avut cele mai multe martiraje ale crestinilor din istoria omenirii. Pe internet sunt multe articole zilnic. M-am obisnuit cu ele si peste unele trec repede, ca deja imi deranjeaza existenta. Iara a decapitat ISIS ceva crestini, iara s-au vindut sclave ceva fete crestine, iara au omorit copii... Am devenit reci si indiferenti... Nepasarea cred ca este starea aceea cind nici nu suntem calzi pentru Christos, nici reci... si scrie ca acesti indivizi vor fi "scuipati"... afara. "Afara" iara nu este un termen bun, pentru ca "afara" este plinsul si scrisnirea dintilor...
     Ma intreb de una singura acuma daca sa ma simt binecuvintata ca inca nu sufar pentru Christos sau sa ma simt bolnava spiritual, sa ma simt scuipata afara din cauza nepasarii. Desi sunt la distanta de copiii mei, durerea lor este si durerea mea si as vrea sa ii pot ajuta. Gindurile nu-mi pot sta departe de acel spital in care se afla ei acuma. Cum dar este atita suferinta in lume, si noi ne putem inca felicita si bucura de sarbatori, cind fratii nostri trec prin situatii neinchipuit de grele?
     Intrebari fara raspunsuri. Sau poate intrebari la care trebuie sa le raspundem personal. Un lucru stiu ca este la indemina oricui, oricind, oriunde. Si nu este un lucru mic. Este unul important si de efect. Rugaciunea. Va rog dar sa va rugati pentru cei ce sufera... si daca se poate si pentru Laura si Emanuel. Va ramin datoare...

31 December 2016

In loc de La multi ani...Maranatha!!!

   
     Ultima zi a anului 2016. E plin internetul de urari de fericire... In Romania deja s-a sarbatorit noul an... iar aici, la capatul celalalt de lume, se apropie ceremonia...
     Undeva oamenii asteapta gongul - multi s-au adunat sa celebreze. Suntem mereu in cautarea fericirii si facem tot posibilul sa provocam fericirea asta, s-o stoarcem de inca citeva clipe vesele. Ma intreb la modul serios daca am stiut vreodata ce este fericirea... sau daca am fost vreodata fericita. Poate ca a fost clipa aia cind dupa operatia cuiva drag, doctorul a iesit afara si a anuntat ca operatia a reusit si ca tumoarea nu era canceroasa? Sau poate ca in momentul in care ne-am vazut copilul ala cu care am avut probleme... intrind hotarit in apa botezului si marturisind credinta in Isus Christos? Sau cind un telefon ne-a anuntat ca a fost un accident ingrozitor, dar ca dragii nostri au scapat ca prin minune? Pentru mine astea ar reprezinta in esenta momente de fericire.
     Toata lumea face urari de fericire pentru anul care vine. Ma gindesc cu groaza la tapiteria lumii, la tabloul ingrozitor de urit si de sinistru care se schimba zilnic in mai rau, si mai tragic, si mai infricosator... Urarile astea de fericire ieftine pe care oamenii si le fac par asa de deplasate... Avem nevoie de pace pe planeta pamint. Avem nevoie de dragoste, avem nevoie de Christos...
     Doamne, uita-Te la noi cu mila si da-ne intelepciune sa Te cautam in anul care vine cu toata inima! Umple-ne candela cu uleiul credintei, ca sa nu stam pe intuneric pina vei veni sa ne iei la Tine. Ajuta-ne sa ne pastram haina curata si sa stam treji in asteptare. Maranatha!