28 May 2015

CONCURS...




Fiecare cicatrice pe care o am arata cine sint eu de fapt!


     Viata este plina de incercari, probleme, dureri, amaraciuni... Nu de putine ori acestea trec, dar ramin urmele, cicatricele, semnele pe trupul, inima, sufletul nostru. Uneori nu invatam decit din durere sau cu durere.
     Ne nastem intr-o lume plina de dureri si necazuri, la care deseori mai adaugam si noi altele... din neatentie, neascultare... prostie chiar. De unele dureri, Dumnezeu ne scapa, iar altele ni le lasa cu un scop - sa ne schimbe, sa ne transforme, sa ne faca mai intelegatori, mai buni, mai milostivi cu cei care trec ei insisi prin situatii grele.
     Concursul va fi despre acest subiect... despre o durere, despre o cicatrice, despre ceva ce a lasat o urma in viata noastra, ceva ce ne-a schimbat - si despre cum reuseste Dumnezeu sa faca totusi ceva bun din ceva dureros, greu, nedorit...
     Sper ca aceste ginduri sa va inspire.
(Doua saptamini o sa adunam aceste mici articole, apoi vom vota. Premiul...50 de dolari)


1. Lia Corbu: Cind Dumnezeu picteaza


2. A.Dama: Fiecare cicatrice e semnul atingerii Lui vindecătoare 

19 May 2015

"FIECARE CICATRICE E SEMNUL ATINGERII LUI VINDECATOARE"

de A.Dama... (concurs 2015)

"Să ignori azi suferința pare inuman. Chiar dacă nu suferi în propria carne și în propria inimă, e aproape imposibil să nu îl vezi pe cel de lângă tine aflat în suferință ori să nu auzi la știri despre tot felul de tragedii ale semenilor tăi - de aproape și de departe. A experimenta suferința pe cont propriu ori a o conștientiza în proximitate declanșează interogații permanente - de ce? de ce eu, de ce mie? de ce celor dragi? cine îngăduie asta? de ce există atâta răutate? de ce alții sunt scutiți? cu ce a greșit copilul acela? Și așa mai departe... Odată intrat în hora întrebărilor - multe rămase fără răspuns - ignoranța nu mai e plauzibilă. Și n-ai cum să rămâi același. Interogațiile existențiale ne schimbă, ne așază într-o căutare a răspunsurilor pe care presupunem că le are Cineva, undeva dincolo de ceea ce se vede, dincolo de ceea ce putem pătrunde cu simțurile și chiar cu gândirea noastră. Și odată începută căutarea rosturilor firii, o ducem cu noi toată viața, fără pauză. E o suferință în sine și această căutare...
Am crescut într-o familie cu mulți copii, având o mamă pe care n-am știut-o niciodată sănătoasă. Ea a fost însă cel mai fidel portret viu al lui Cristos în viața mea. În ciuda suferinței, s-a dăruit cu fiecare bătaie a inimii și cu fiecare respirație pentru copiii ei și pentru lărgirea Împărăției lui Dumnezeu. Cred că și Dumnezeu a iubit-o mult, fiindcă a luat-o dintre noi pe când avea doar 54 de ani... iar de-atunci are o slujbă foarte nobilă – să croșeteze osanale împreună cu îngerii Luminii din cer.
Am urmat o facultate, am avut de citit sute de cărți, iar descoperirea alternativă a adevărului unui autor sau al altuia a fost deopotrivă provocatoare și dureroasă. Semnele de întrebare s-au adunat cât cel mai înalt munte. 
Am avut parte și de suferințe în propriul trup. Însă până să ajung la o împăcare cu mine însămi, cu Voia divină și cu absența răspunsurilor tranșante a durat ceva vreme. Dar am reușit... măcar la răstimpuri.
Iată că înscriu în șirul indian al suferințelor doar câteva – pierderea persoanelor foarte dragi, interogarea rosturilor existenței, zdrobirea propriului trup... Fiecare cicatrice – acolo unde s-a terminat cicatrizarea – e semnul atingerii Lui vindecătoare. (Nu știu cum ar fi să te poți vindeca de unul singur.) Dar căutarea sensului continuă, ea nu se oprește brusc. Dacă am înceta să (ne) problematizăm trăirea, ar fi ca și cum am viețui în paralel cu propria viață. Știu că n-am putut să-I mulțumesc întotdeauna lui Dumnezeu pentru suferințele îngăduite în viața mea, știu că am avut momentele mele de revoltă, multe la număr... Mai știu însă că pot și că voi continua să-I mulțumesc pentru fiecare cicatrice – închizând în taina ei împăcarea dintre mine și El, împăcarea cu mine însămi și propria căutare existențială... În fond, tot acest proces ne schimbă, ne transformă, ne întregește operă de Maestru."

18 May 2015

A FOST ODATA O CAMILA...

   
     O noua poveste ...cu tilc. O camila rumega intr-o zi alaturi de puiul ei. Deodata, asa cum fac si copiii nostri la virsta copilariei, puiul de camila s-a pornit pe intrebari.
     - Mama... oare de ce avem noi copitele impartite in trei?...
Mama se uita cu drag la feciorasul ei curios si ii spune...
     -Copitele astea ne ajuta sa mergem prin nisipul desertului si sa nu ne afundam.
Puiul sta ginditor doar pentru o clipa...
     -Dar mama... genele astea asa de lungi... la ce ne ajuta?
     -Dragul mamei... genele astea lungi ne protejeaza ochii de nisipul desertului. Citeodata sint furtuni si in desert, si daca nu am avea genele astea lungi, ochii ne-ar fi plini de nisip si n-am mai vedea sa facem un pas...
Mai sta puiul de camila ce sta... si la fel de ginditor intreaba...
     -Dar... cocoasele astea ...la ce ne-or folosi?
     - Pai, dragul meu... tot pentru ca sa nu ne deshidratam cind mergem prin desert...

Sta puiul de camila tacut o clipa si scuipind nedumerit o intreaba pe mama camila...
     -Pai atunci, mama, ce cautam noi aici in gradina zoologica?
..........................
     Spunea astazi cineva... "Noi am fost echipati de Dumnezeu Tatal pentru actiune."
     Dumnezeu are un plan cu noi si ne-a trasat o directie. Nu sa facem virf la Paringu, nu sa fim cei mai din cei mai... nu sa ne adunam in grupuri selecte si sa ne spunem lucruri frumoase care sa ne incinte urechile... Ni s-au dat dispozitii precise. Sa mergem si sa propovaduim Evanghelia LA ORICE FAPTURA si sa fim SARE si LUMINA in aceasta lume...
     Si noi ce facem? Ne-am oprit la Zoo.
     Acuma ori ca-l vizitam, ori ca sintem acolo cu domiciliul... treaba nu-i a buna!!! Ca pina si puiul de camila avea dreptate... Unde ne aflam, dragii mei?... Si ce cautam acolo ?

17 May 2015

DE PE LA POARTA MEA...

    
     Am invatat cindva ca toti copiii Domnului au daruri. Unii se gindesc ca aceste daruri sint talentele pe care le au - si alea sint tot daruri, insa “darurile” despre care am invatat eu sint cele care ne folosesc in slujba altora, si Dumnezeu ni le da cind devenim copiii Lui, ca sa putem da mai departe altora, sa fim folositori, roditori.
Bineinteles ca toti vrem darurile cele mai frumoase, cele mai vizibile. De aia ne impingem duminica sa fim cit mai in fata, sa luam cuvintul, sa cintam cit mai tare… sa facem cite o fapta vizibila, ca sa stie toata lumea despre noi! Hai, spuneti voi daca nu va place asta!? Cui nu-i place? Si daca indraznesti sa zici ca tie nu-ti place s-ar putea sa te fac mincinos!!!
     Dar… sa revin. Toti avem daruri si banuiesc ca Dumnezeu ne da daruri dupa nevoile ce le are printre copiii Lui. Ca vorbitori nu ne trebuie prea multi, ca atunci se bat de la microfon… si nu poti asculta decit unul o data… si daca-s mai multi, atunci iau cuvintul rind pe rind… Dar darul de a servi… ar fi un dar atit de necesar, ca ma gindesc ca Dumnezeu, in marea Lui intelepciune, imparte din abundenta acest dar, ca sa satisfaca nevoile lumii acesteia… Chiar si intre cei care au o viata mai usoara, citi oameni oare nu au nevoie de o vorba buna, de o vorba inteleapta, de dragoste si intelegere, iar multi altii sint atit de lipsiti, asa incit o haina, o bucata de piine, un serviciu oarecare…le-ar usura atit de mult existenta!
     Am mai zis eu si alta data ca mie Domnul imi aduce la poarta tot ce am de facut, ca altfel stie ca nu ma prea duc nicaieri decit la munca si acasa. Si vazind El ca nu prea imi dau silinta sa gasesc oameni nevoiasi, ii asaza la poarta mea… mi-i vira pur si simplu sub ochi, ca sa nu zic ca nu i-am vazut.
     In urma cu doua saptamini am iesit la cutia postala simbata dimineata si am vazut o femeie peste drum, linga un zid, cu un carut de copil mic in care isi ducea toata avutia; si sta ea acolo si mosmondea ceva cu lucrurile din carut. Acuma n-o puteam ignora, ca era chiar in ochii mei. M-am dus in casa si am facut o cafeluta, am luat un croissant si i le-am dus. Nu va faceti iluzii, ca nu am cu ce ma  lauda… ca din cit mi-a dat mie Domnul, mincarica aia e o picatura de apa in ocean pentru mine. Mai mult mi-a luat sa fac cei citiva pasi sa trec strada, ca, deh…cere efort. Si femeia de care vorbesc era o creola de virsta mijlocie, cu niste ochi luminosi si foarte placuta la vorba. Mi-a multumit de tratatie si ne-am vazut amindoua de treburi. Eu m-am dus sa ma pregatesc sa plec ca aveam o treaba in oras. Ea, femeia strazii, a ramas acolo linga zid. Asta era dimineata.

     Pe la amiaza ma reintorc acasa si o vad din nou. Se facuse deja tare cald - aproape 90 grade F. Peste drum… in acelasi loc... parca intepenise - aceeasi femeie. In fine… intru in casa si iau o sticla cu apa rece de la frigider si i-o duc. Ridica niste ochi impaienjeniti, parca si vorbeste invalmasit, de abia o inteleg. Nu stiu daca adormise sau avea alte probleme. O intreb daca e flaminda - imi spune ca nu, ca a mincat. O intreb daca are vreo nevoie si imi spune ca vrea sa isi spele hainele la spalatorie, dar nu are bani. Imi arata ca s-a schimbat de haine intre timp...
     Ma duc peste drum si cumpar un cozonac si o sticla rece de sprite si ma reintorc si cu banii pentru landromat. Mi-a trecut prin cap ca Domnul Isus ar fi facut mai mult. Am loc in casa mea unde s-o adapostesc, dar stiu eu ce probleme imi creez? Zic in mintea mea ca am facut ce-am putut. Dar nu-i adevarat... as mai fi putut, dar mi-a fost frica.
     Trece o saptamina si dau de alta treaba. Trec pe linga un om intr-un carucior de handicapati. Se oprise in calea masinilor, ca i se rupsese o roata - din nou in apropierea casei mele. Stiam ca sint in vecinatate citiva oameni care se plimbau cu astfel de carucioare pentru handicapati doar ca sa cerseasca. In zona in care locuiesc sint multi oameni ai strazii, de tot felul... drogati, bolnavi mintal, gangsteri si oameni rai. Imi trece prin minte ca si asta este unul dintre ei. Omul pare sanatos la prima privire. Ma apropii si ...vad ca nu are un picior. Iara am dat in bara. Imi fac iara singura morala in gind... Cum am putut gindi asa? Dar mai am un gind. Undeva in apartamentul din spatele casei am un carucior pentru handicapati intr-o stare bunicica si tot sta acolo degeaba. Ziceti voi ca asta este intimplare sau coincidenta? 
     Eu cred ca Dumnezeu nu asteapta de la noi mai mult decit putem da. Nu ne cere mai mult decit am primit. Si cind dam, nu simtim lipsa deloc. Eu una n-am simtit nici lipsa caruciorului de handicapati, nici a cafelei pe care le-am dat. Si, cu toate astea, sint sigura ca zilnic trec nepasatoare pe linga oamenii pe care Tatal din cer vrea sa ii servesc cu ceea ce mi-a dat. 
    Eu v-am spus despre mine. O prietena m-a surprins zilele trecute cu o concluzie interesanta despre blogul meu. Spunea ca imi pling de mila pe blog. Poate asa este. Uneori sint de plins...

14 May 2015

NIMIC NU SE PIERDE - CI TOTUL SE CISTIGA ATUNCI CIND TE DAI CU TOT CE AI LUI DUMNEZEU

O fraza din "The Hiding Place" de Corrie Ten Boom mi-a atras atentia...
     "Scene din copilarie s-au grabit sa-mi vie parca iesind grabite din intunericul noptii, aproape si urgent. Astazi stiu ca asemenea amintiri sint cheia ...nu a trecutului, ci a viitorului. Stiu ca experientele vietilor noastre, atunci cind Il lasam pe Dumnezeu sa le foloseasca, devin in mod misterios si perfect pregatirea pentru munca ce ne-o va incredinta in viitor.
    N-am stiut atunci acest lucru... n-am stiut ca ma pregateam pentru un viitor nou si diferit in mijlocul obisnuitului de zi cu zi in care traiam..."
........................
Dumnezeu poate si vrea sa foloseasca trecutul nostrum, al fiecaruia, intr-un mod pozitiv, constructiv. El a facut pamintul din nimic... si poate lucra si cu nimicul cu care venim la El... daca I-l dam Lui.

11 May 2015

CIND DUMNEZEU PICTEAZA... (CONCURS 2015 - LIA CORBU)

Cand Dumnezeu pictează, omul ascultă culoare.

Când am citit propunerea Rodicăi de a vorbi despre cicatrici, am început să mă gândesc mai bine la... " cine sunt eu și care sunt rănile mele". Apoi am trecut în registru toată viața mea "pe scurt" și am realizat, spre stupefacția mea, că acolo unde Dumnezeu a vindecat nu au rămas cicatrici. Am câteva semne pe corp de la operații, dar mi-am spus: "nu se pune la socoteală", că ceea ce este lut... în lut se duce... Așa că, am scotocit iar după cicatrici și nu am găsit decât vindecări "fără urme", rănile de-o clipă dispărute în neantul bucuriei că Dumnezeu îmi poartă de grijă chiar și atunci când nu merit, iertare nemărginit de mare din partea lui Hristos Isus... Singurele cicatrici sunt cele pe care mi le-am făcut singură până în acest moment unic în viața mea. Sunt cicatricile propriei mele neiertări, locuri în care nu I-am dat voie lui Hristos să intre. Mici unghere pe care le-am păstrat ținând cu dinții de ele, ca nu cumva să "pierd controlul", ca nu cumva să "depind" de cineva. Suntem învățați , bombardați cu ideea că trebuie să ne luptăm, că trebuie să răzbatem, să fim tari... încât uităm că nu avem cum să deținem controlul Binelui...
Am plecat inițial de la ideea că orice bănuț câștigat e bun pentru familia mea și am ajuns la o competiție câștigată cu mine însămi...
Dumnezeu nu lasă răni acolo unde vindecă. Singurele răni vizibile pe care le-a lăsat sunt cele pe care le-a văzut Toma, pe care le-am văzut eu și pe care le văd miile de credincioși din lumea întreagă. În rest, sunt doar vindecări fără număr. 
Așadar, aleg să las Mâna Lui Vindecătoare să atingă ființa mea, ca să pot fi un om frumos, fără cicatrici.
Îți mulțumesc, Rodica! 
Ai făcut un concurs atât de frumos! Te îmbrățișez și îți mulțumesc!

09 May 2015

POVESTEA UNUI SCLAV NETERMINAT


Cu o vara in urma am facut o calatorie in Italia. Am vizitat multe locuri, am atins cu emotie suprafata de marmura rece si fina a vreunei statui renumite… dar nimic nu m-a impresionat mai mult ca sclavii neterminati ai lui Michelangello. Ei m-au facut sa ma inteleg si sa realizez mai bine cine sunt eu, fiinta asta neterminata, mereu supusa schimbarilor…
Când te uiti la acesti sclavi, dintr-o parte vezi o bucata de marmura… un bloc masiv, nelucrat, abstract. Te intorci dupa bucata aia de piatra si o mâna perfecta, de o finete si o gingasie nemaipomenite, parca in miscare, sare din blocul de piatra…ce mai… parca statuia este gata sa iasa din bloc afara, parca este incatusata inauntru si cineva doar trebuie sa dea la o parte surplusul de pe lânga ea…
Am simtit atunci ca sint o opera de arta in lucru; ca am o viata, cât o fi ea de lunga nu stiu, dar ala e timpul meu in care trebuie sa ma las modelata de imprejurari si situatii. Ca singurul lucru pe care pot sa-l fac de cele mai multe ori este sa am atitudinea cea mai potrivita…
Eu cred ca Dumnezeu a stabilit un traseu pentru mine si a ales acele situatii care vor putea sa ma modeleze cel mai bine. De aceea incerc sa aleg cu intelepciune atitudinea pe care o am…
Când mi-e greu câteodata… imi amintesc de brazii din padure; atunci când cade zapada grea, ei isi lasa crengile usor in jos, si greutatea aluneca la vale…
Când viata este plina de framântari… imi amintesc ca daca amesteci un pahar de apa oricât de mult, chiar asa de tare sa curga afara din pahar… ceea ce o sa curga este doar ceea ce este in pahar… si ma straduiesc sa-l tin curat…
Bineinteles ca inca sint un sclav al blocului de piatra pe care Maestrul il ciopleste cu dragoste… Bineinteles ca sughit câteodata când dalta loveste prea tare… dar intr-o zi, am sa fiu o lucrare terminata… iar Maestrul meu - Dumnezeu - nu face decât opere de arta!

06 May 2015

GRESELILE...




"Greselile sint ca niste cutite, cu care ori ne ajutam, ori ne taiem, dupa cum le apucam cu mina - de miner sau de lama taioasa."

………………………...
"Mishaps are like knives, that either serve us or cut us, as we grasp them by the blade or by the handle."
– James Russell Lowell

05 May 2015

DACA-TI CERE CINEVA SA MERGI CU EL O MILA DE LOC...

Matei 5:41
“Celui ce-ti cere, da-i; si nu intoarce spatele celui ce vrea sa se imprumute de la tine.”

Am auzit o poveste; mie imi plac nespus povestile. Unele sint pline de sirop… dar… cu putina apa minerala sau chiar apa proaspata, siropul poate sa se transforme intr-o tratatie de mare clasa. Daca povestile mai au si miez… atunci in loc de o bautura racoritoare avem si ceva desert pe deasupra.

Povestea care am sa v-o spun nu-i a mea, am auzit-o si eu. Dar ca orice poveste buna, ea trebuie data mai departe. Povestea asta mi-a mai lamurit un verset, mi-a mai dezlegat un pic baierele inimii care erau destul de strinse… Povestea asta m-a si rusinat …ca nu totdeauna fac ce stiu ca e bine. Dumnezeu mai are de lucru cu firea mea indaratnica. Si desi stiu ca dragostea este singura care rezolva toate problemele… incerc mereu sa le rezolv prin metodele mele cele vechi… si de-acuma bine cunoscute de o parte dintre voi, cititorii mei…

Si acum povestea:
……………………….
Intr-un sat de evrei, un baiat se juca cu doi prieteni pe caldarim, cind, un soldat roman a dat coltul dupa o cladire la ceva distanta si se indrepta catre ei. Toti trei baietii au luat-o la fuga, desi nu facusera nimic rau, dar ei stiau ca legea nu este de partea lor; asa ca s-au imprastiat cit ai zice peste, in directii diferite, fiecare cautind un loc sa se ascunda.

Doi au disparut, dar unul n-a fost suficient de rapid, si soldatul l-a zarit. Cu o voce ragusita, a strigat dupa el…

-Tu… Vino aici!!! Asa ca baiatul n-a avut de ales decit sa se supuna. Soldatul si-a dat jos bagajul greu pe care-l cara in spinare si i-a cerut baiatului sa i-l care… o mila de loc, atita cit ii permitea legea… Necajit, baiatul cu greutatea in spate s-a supus, pasind tacut, la doi pasi in urma soldatului, prin multime…

Au iesit din sat si au mers asa, in tacere, prima jumatate de mila… fiecare pierdut in propriile lui ginduri. Baiatul simtea ca il ineaca minia si se certa singur ca nu s-a miscat destul de repede si ca a fost prins de soldat. Lacrimi ii jucau in ochi si se straduia sa nu le lase libere …sa nu le vada soldatul. “Nu-i drept!”, isi zicea el in sinea lui… ”Pai , barbatul asta este de doua ori cit mine, si eu sa-i car lui greutatile? De ce?”

Dar cum se lasa furat cind de un gind, cind de altul… la un moment dat isi aminti de alte timpuri, de alti oameni. Si-a amintit de un barbat pe care l-a intilnit undeva la poalele muntilor si care vorbea unei multimi de oameni. Si vorbea cu multa intelepciune si putere. Si omul ala a zis atunci ca daca te obliga cineva sa mergi o mila de loc cu el… sa te oferi sa mergi cu el si a doua mila… si sa o faci zimbind. El zicea ca acest act de umilinta este cheia secreta care deschide lacatul fericirii… Si cum isi amintea frinturi din cele auzite, baiatul a inceput sa faca legatura intre acele ginduri si situatia in care se afla… si deodata intelese sensul celor spuse, ca vorbele acelea puternice nu i s-au mai adresat mintii… ci inimii.

Si cum ajunse la sfirsitul drumului pe care era obligat sa-l faca, soldatul s-a intors catre el si i-a zis…
-Atit! Suficient. Vad ca esti deja obosit…
Baiatul insa ii primi cuvintele zimbind… si cu un glas oboist, dar binevoitor, ii spuse soldatului ca e dispus sa-i care greutatea mai mult decit ii cere legea sa o faca…

Soldatului i-a pierit graiul si nu-i venea sa creada. Inima lui a inceput sa se inmoaie privind la spiritul generos al acestui tinerel. Asa ca s-a alaturat lui si au pornit mai departe, dar de data asta vorbind intre ei prieteneste, despre viata si planurile lor. Si in ciuda diferentelor, au ajuns sa gaseasca si puncte commune, si chiar sa se amuze impreuna de unele lucruri. Timpul s-a scurs nespus de repede si niciunul din ei n-a realizat cit de departe au ajuns… Ba tinarului nu i se mai parea povara chiar asa de grea. Parca timpul s-a scurs mult mai repede la cea de-a doua mila in comparatie cu prima… si iata ca erau la sfirsitul drumului si trebuiau sa se desparta.

Si-au luat ramas bun, schimbati amindoi de experienta ce o avusesera; baiatul a descoperit un adevar valoros… prima mila a fost tare grea, pentru ca a fost obligat; dar a doua mila a fost usoara, pentru ca a facut-o de buna voie, si atitudinea lui i-a cistigat un prieten. Si desi intimplarea a avut toate elementele unei situatii rele, atitudinea potrivita a schimbat-o intr-o experienta valoroasa.
………………
De multe ori citim Scriptura si intelegem lucrurile cu mintea; asa cum le-a inteles si tinarul evreu la inceput. Dar tot ce e scris acolo e pentru ca sa punem in practica. Abia atunci vom intelege cu adevarat rostul fiecarui cuvint. Ne ramine doar sa fim ascultatori si implinitori… (Mi-o spun mie mai intii…)