29 September 2017

EU SINT A LUI...



     Citi dintre noi sintem blocati – sau ne simtim blocati in starea nu rareori tragica in care sintem. Vrem sa ne schimbam, facem eforturi… si sintem convinsi ca trebuie sa ne schimbam. Si cu toate astea, chiar daca pentru o zi ne controlam, sa zicem, felul de a vorbi… minia care este intotdeauna prezenta, dar o tinem undeva ascunsa, mai la adincime, sa nu fie asa de evidenta starea spirituala saraca… pina la urma obosim, si adevarata noastra natura iese la iveala. Si la urma urmei, oricit am controla comportamentul, noi stim cine este cu adevarat inauntrul nostru, nu-i asa?
     Ne conducem moral dupa un set de legi date de Dumnezeu Insusi. Dar poporul evreu n-a reusit sa le tina, si nici noi nu putem sa le tinem. Plus ca ele vin din afara sa lucreze la comportamentul nostru, ceea ce nu schimba fiinta noastra interioara - ceea ce sau cine sintem cu adevarat. Lui Dumnezeu Ii plac faptele noastre bune, dar nu cele izvorite din obligatie, ci cele izvorite din inima. Si o darnicie, daca e facuta fara dragoste si din toata inima, nu e primita de El, pe cind un pahar de apa dat cu dragoste este rasplatit regeste.
     Doamne, complicata mai este si situatia asta!… De fapt, ce vrei de la noi? Legea care ne-ar tine cumva in echilibru… nu o putem tine, si ea nu ne poate mintui. Faptele bune, daca nu vin din inima, nu-s rasplatite, iar din inima noastra nu ies decit lucruri pe care cu greu incercam sa le stapinim de cele mai multe ori. Sintem preocupati sa aratam bine si, chipurile, sa raspindim lumina Ta in jur, DAR daca nu-Ti vedem fata asa cum a vazut-o Moise, nu avem stralucire, oricite fapte bune am face si oricit de corecti am incerca sa fim si nu vede nimeni in noi dumnezeirea Ta!
    In Biblie scrie ca Dumnezeu nu vrea jertfe si ca e chiar satul de ele - si Ii este de fapt scirba de jertfele noastre… El vrea o relatie cu noi - vrea inima noastra - nu aparentele pe care le putem adesea minui cu destoinicie, ca un director de teatru care lucreaza la niste scenarii deosebite - care par reale – dar care sint doar joc de scena. Cum ajungem la real? Cum facem sa nu mai trebuiasca sa ne controlam actiunile, si sa ne controlam limba care vorbeste aiurea, si sa ne controlam auzul care prinde doar notele false ale lumii in care traim, si ochiul care se uita la ce nu trebuie… cum? Pe cit de simplu raspunsul, pe atit este si de cunoscut… si uite ca totusi mi-a scapat esenta acestui lucru simplu. Poate am stiut cu  mintea, dar nu am aprofundat cu inima.
     Secretul starii asteia sta in Cuvint. El ne va mentine stralucirea fetei ca la Moise, pentru ca adinciti in Cuvint, vom mentine relatia aceea dorita de Dumnezeu - partasia pe care o doreste cu noi. Imbibati in Cuvint, ne vom naste din nou in lumea Lui, ne vom reinnoi inima si mintea, vom actiona dirijati de instincte noi, nascute din dragostea Lui si transferate in noi… si schimbarea pe care am dorit-o se va face fara efort din partea noastra… Nu va mai trebui sa controlam nimic… absolut nimic. N-are rost sa ne batem cu pumnii in cap, sa ne pierdem somnul de griji… ci sa ne lasam purtati de mireasma Cuvintului Lui si de bratele Lui pline de dragoste… Adio griji… adio simtaminte de vinovatie!…
Mi-a venit in minte cunoscuta noastra cintare…
Eu sint a Lui
Eu sint a Lui
Eu sint a Lui, a Domnului…
Nu-i nicaieri in lumea rea
O mina care ar putea
Sa ma rapeasca din a Sa
Nici om, nici iad, nici moarte nu-i
EU SINT A LUI!!!

18 September 2017

SFINTIREA ZIDURILOR... (Aug 14 - 2013)




Citeam despre sfintirea zidurilor in Neemia 12:27. Am vizitat Ierusalimul nu de mult si inca am in mintea mea zidurile albe ale Ierusalimului. Tot ce se cladeste in Ierusalim se cladeste de fapt numai cu piatra de Ierusalim. Asa sint zidurile cetatii, asa sint casele, asa sint drumurile in vechiul Ierusalim… asa este Via Dolorosa. Cel putin in parte, zidurile si darimaturile pe care le-am vazut sint cele care au fost sfintite de leviti pe vremea aceea.

Noi nu intelegem astazi importanta zidurilor la o cetate, dar pentru cei care au trait acum 2000 de ani, in Ierusalim de exemplu, zidurile cetatii erau mult mai importante decit casele in care locuiau. Si cind s-au intors evreii din Babilon, pe vremea lui Neemia, nu si-au construit sau reparat casele mai intii, ci zidurile cetatii. De ce? Pentru ca prima grija pe care au avut-o a fost aceea de a se apara de dusmanii din afara, reparind zidul, care, macar pentru o vreme, ar fi tinut dusmanul la distanta de ei si de familiile lor.

Noi traim intr-o lume “libera”. Mai degraba i-as zice o lume libertina. O lume in care nu mai exista ziduri de niciun fel. Sintem toti o apa si un pamint. Nici macar granitele nu sint bine aparate, desi avem capacitati dincolo de imaginatia cuiva. Si nici in mod spiritual nu avem ziduri sa ne protejeze de… lume.

Lipsa zidurilor demonstreaza mai degraba inconstienta din partea locuitorilor unei cetati… nicidecum o stare de stabilitate si relaxare. Si asta din toate punctele de vedere. In ce priveste viata unui crestin, cred ca faptul ca nu avem ziduri care sa ne ingradeasca, sa ne apere, sa ne protejeze, sa ne ascunda vederii celui rau ne face sa ajungem prada pina si a celor mai mici atentate din partea lui. Daca nu sintem vigilenti 100% - si daca nu veghem in turnul vietii noastre 24h din 24h, ne gasim mereu asaltati, mereu in fata dusmanului care beneficiaza de o pozitie ideala, ca sa ne spioneze si sa ne atace cind nu sintem atenti, cind sintem obositi, adormiti, in depresie etc. Si daca n-ar fi El… Cel ce nu doarme, si nici nu dormiteaza… am fi de mult o istorie trista. Dar El… El este cetatea noastra tare, pe care diavolul nu are sanse sa o cucereasca. In El… si numai in El putem sa ne odihnim cu adevarat. 

Citind acuma despre sfintirea zidurilor... parca inteleg si mai mult cit de importanta a fost aceasta lucrare. Si mai inteleg si cit de importante sint zidurile din jurul nostru...

09 September 2017

CURCUBEUL... (02/13/2009)

Mai sint 10 minute si plec acasa. Este vineri dupa-amiaza… si luni nu lucram. Biroul meu este chiar linga fereastra… Este inca vie pentru mine memoria zilei cind sefa mea de-atunci a venit sa-mi ceara sa ma ocup de o treaba ce parea fara capat si fara coada. I-am spus ca o fac daca imi muta biroul linga fereastra. Colegii mei au ris; dar eu am fost foarte serioasa. Ma saturasem sa traiesc ca o cirtita, vesnic in intuneric si cu lumina artificiala. In cinci minute, sefa mea a trimis pe cineva sa masoare locul… De atunci, biroul meu este linga geam… la fel si cele citeva glastre cu flori si semnul: ”Gradina lui Rodica”. Le-am explicat ca romanii sint excentrici… asa ca vedeti, daca aveti drum pe aici, sa nu stricati imaginea!…

Un coleg de la un alt departament se apropie de fereastra si se uita afara… Eu il intreb:
- Iti place cum ploua?…
El raspunde:
- Cred ca asa se uita Noe afara si zicea… "E timpul sa construiesc o barca".
Ii raspund rizind…
- Ai lipsit de la lectia aia, nu-i asa? Barca era gata facuta cind a inceput ploaia.
- Chiar?
- Chiar, zic eu… doar nu plouase vreo suta de ani…
-120 de ani, raspunde un alt coleg mai cunoscator… scotindu-si capul din cubul lui…
Iar Mackie…
- O, acuma ar merge repede constructia barcii… cu toata tehnologia asta…
De-acum se adunasera mai multi la fereastra… uitindu-se ginditori… si ploaia siroia… Apoi in altul zice:
- De unde am mai lua atita lemn?
Mackie raspunse…
- Ar face-o din alte materiale …
Dar un coleg din departamentul de contracte ride de ei…
- Oameni buni… Noe n-ar mai putea sa construiasca nicio barca… nu i-ar mai aproba nimeni constructia… ar trebui sa aiba prototipul aprobat, si prin cite alte inspectii si aprobari ar trebui sa treaca, cei 120 de ani n-ar fi indeajuns… de-aia a venit potopul atunci, ca daca era acuma, rasa umana ar fi disparut din cauza birocratilor…

Si pe nota asta… am iesit afara. Pornesc masina… si chiar in fata mea, printre stropi, la orizont… vad curcubeul.

Doamne, Tu pe toate le-ai rinduit… pina si promisiunile in zilele cind avem nevoie sa ne amintim de ele…

01 September 2017

SARE... IN OCHI? (08/31/2009)

Ceva timp in urma... am fost invitata la o intilnire de frati romani intr-un alt oras. Nu a fost in biserica, ci in sala anexa, foarte frumoasa, a unei biserici pe care probabil am vizitat-o o singura data inainte. Am intrat inauntru impreuna cu persoanele cu care eram si m-am uitat in jur sa recunosc pe cineva… Din nefericire, am cunoscut doar vreo doua persoane; si asta cu siguranta e vina mea, ca nu prea ma misc din Valea fierbinete si modesta unde imi duc traiul si maninc malaiul.

Generatia veche de emigranti, proaspat coboriti din barca, cum obisnuim noi sa zicem pe aici - "fresh out of the boat"… s-a cam dus. O noua generatie care vorbeste mai mult engleza decit romana, care se imbraca precum americanii si se comporta americaneste… i-a luat locul. Nostalgic? Yeah… un pic…

Ma gindesc ca desi acesti tineri inca inteleg romana, copiii lor poate n-or mai avea nicio folosinta sa invete romana. Parintii lor se exprima mai fluent, mai bine in engleza. Daca ascultai conversatiile de la celelalte mese… cu exceptia citorva frati mai in virsta… toata lumea conversa in engleza.

Mesele au fost ocupate rind pe rind, si cum la masa noastra mai erau vreo doua locuri libere, curind am avut placerea sa fim intrebati de un cuplu mai in virsta daca se pot aseza la masa noastra pentru ca alte locuri nu mai erau. Bineinteles, am zimbit si i-am invitat, mai ales ca cei doi erau cunostinte mai vechi. Am intins o mina calda peste masa, zimbind cu inima usoara… in speranta unei conversatii bogate. Nu ne mai vazusem de mult.

Doamna (sora) nou-venita, intinde mina zimbindu-i persoanei de linga mine si fara sa piarda o secunda sa respire, trece direct la intrebare… "Unde ti-e sotul?… Nu mai sinteti impreuna… asa-i?" Ma uit la doamna cu care venisem si careia zimbetul i s-a transformat intr-o masca tragica, ceva ce exprima spaima, durere, rusine, resentiment… confuzie… Un moment in care vorbele i-au secat in git, in timp ce paloarea s-a asezat in obrajii ce fusesera imbujorati inainte cu citeva secunde. Cea care intinse mina si adresase intrebarea statea cu mina intinsa, fara sa clipeasca, tinind ostateca mina celeilalte si asteptind insistent raspunsul. Un fel de bulguiala si sunete greu de recunoscut in vocabularul atit romanesc, cit si englezesc ieseau din gura celei de linga mine si incercau sa-i dea un raspuns satisfacator intrusei, ca sa-i lase cel putin mina libera…

Mi-am revenit cu greu din panica si am intrerupt momentul. Nu cred ca a fost lunga scena, dupa estimarea timpului calculat de ceasornic… dar pentru cei implicati in situatie a parut o eternitate.

No… cu asemenea introducere, seara a devenit un dezastru pentru toata lumea de la masa noastra, exceptie facind, bineinteles, sora noastra curioasa. Ea si-a satisfacut curiozitatea… dupa care s-a asezat confortabil, a continuat sa intrebe, sa insiste sa i se clarifice toate intrebarile, sa ne spuna ce crede ea, sa se dea ca exemplu ori de cite ori cerea discutia… (si discutia era de asa natura condusa de maestra noastra de ceremonii, ca exemplul ei personal devenise necesar la fiecare fraza). Noua ni s-a taiat pofta de mincare… si scaunul era din ce in ce mai tare… aerul din ce in ce mai greu. Bucatele frumos rinduite in farfuriile noastre au ramas neatinse, desi eram flaminzi… Nicio grija… au fost sorbite cu bunovainta de noua venita, care ura de asemenea risipa… si care nu era lipsita nici de o buna pofta de mincare...

Ce sa mai vorbesc ca venisem sa ascultam "un alt vorbitor", care nu reusea cu microfonul in mina sa faca fata bruiajului de la masa noastra.

…………….

Astia sintem noi… romanii? Ca nu mai intreb daca astia sint credinciosii... Asta este societatea crestina care ar trebui sa ofere mingiiere, intelegere, dragoste. Un loc unde oamenii sa intre plini de griji, dureri, confuzii; si de unde sa plece mingiiati, intelesi si cu mintea clara? Astea sint exemplele ce le dam altora? Asa Il reprezentam pe Christos?

Imi vin multe texte biblice in minte, din care ar trebui - daca nu am invatat deja - cum sa ne comportam. Mi-am amintit de pilda in care un datornic intra la judecata si se roaga sa fie iertat de o datorie mare... Stapinul il iarta… dar de cum iese pe usa, se agata de gitul celui care-i datora lui o suma infinit mai mica si vrea sa-l arunce in inchisoare. Mi-am amintit de sarmana Ana, mama lui Samuel, plingindu-si durerea in templu; si de preotul care ii spune sa plece de acolo, ca musteste de bautura… si daca mai cautam, gasim si alte texte...

Nu cumva in loc sa fim lumina care sa lumineze picioarele cuiva, sintem lumina care o punem in ochii cuiva, ca sa-l orbim cu prezenta noastra? Nu cumva sintem sarea care in loc sa sareze totul in jur, dind gust, saram bucatele altora pina nu-s mai bune de pus in gura, lasindu-i flaminzi si dezamagiti… si prin actiunile noastre, in loc sa-i chemam la casa Domnului, la pocainta, ii facem s-o ia la fuga ?

Sau am uitat ca si noi am fost, si uneori mai sintem, calcatori de lege? Sau am uitat ca Dumnezeu ne-a iertat poate infinit mai mult si ca treaba noastra este sa iertam si sa iubim ca El? Exista o nobilime crestina? Clase sociale? Pacatosi mai mari sau mai mici? Iertati mai mult sau mai putin?

Doamne fa-ne sare si lumina…dar da-ne si discernamint…ca prezenta noastra sa fie o binecuvintare in locul unde sintem…ca dragostea Ta sa se poata exprima prin noi...