10 June 2013

SARE ...IN OCHI? (08/31/2009)

Ceva timp in urma... am fost invitata la o intilnire de frati romani intr-un alt oras. Nu a fost in biserica ci in sala anexa, foarte frumoasa a unei Biserici pe care probabil am vizitat-o o singura data inainte. Am intrat inauntru impreuna cu persoanele cu care eram si m-am uitat in jur sa recunosc pe cineva…Din nefericire am cunoscut doar vreo doua persoane; si asta cu siguranta e vina mea ca nu prea ma misc din Valea fierbinete si modesta unde imi duc traiul si maninc malaiul.

Generatia veche de emigranti, proaspat coboriti din barca, cum obisnuim noi sa zicem pe aici "fresh out of the boat"…s-a cam dus. O noua generatie care vorbeste mai mult engleza decit romana, care se imbraca ca americanii si se comporta americaneste…i-a luat locul. Nostalgic? Yeah…un pic…

Ma gindesc ca, desi acesti tineri inca inteleg romaneste, copii lor poate n-or mai avea nici o folosinta sa invete romana. Parintii lor se exprima mai fluent, mai bine in englezeste. Daca ascultai la conversatiile de la celelalte mese…cu exceptia la o mina de frati mai in virsta…toata lumea conversa in engleza.

Mesele au fost ocupate rind pe rind si cum la masa noastra mai erau vreo doua locuri libere, curind am avut placerea sa fim intrebati de un cuplu mai in virsta daca se pot aseza la masa noastra pentruca alte locuri nu mai erau. Bineinteles am zimbit si i-am invitat, mai ales ca cei doi erau cunostiinte mai vechi. Am intins o mina calda peste masa zimbind cu inima usoara…in speranta unei conversatii bogate. Nu ne mai vazusem de mult.

Doamna (sora) nou venita, intinde mina zimbind persoanei de linga mine si fara sa piarda o secunda sa respire, trece direct la intrebare…"unde ti-e sotul…nu mai sinteti impreuna…asa-i?" Ma uit la doamna cu care venisem si careia zimbetul i s-a transformat intr-o masca tragica, ceva ce exprima spaima, durere, rusine, resentiment…confuzie…Un moment in care vorbele i-au secat in git in timp ce paloarea s-a asezat in obrajii ce fusesera imbujorati cu citeva secunde inainte. Cea care intinse mina si intrebarea, statea cu mina intinsa fara sa clipeasca, tinind ostateca mina celeilalte si asteptind insistent dupa raspuns. Un fel de bulguiala si sunete greu de recunoscut in vocabularul atit romanesc cit si englezesc, ieseau din gura celei de linga mine si incercau sa-i dea un raspuns satisfacator intrusei ca sa-i lase cel putin mina libera…

Mi-am revenit cu greu din panica si am intrerupt momentul. Nu cred ca a fost lunga scena, dupa estimarea timpului calculat de ceasornic…dar pentru cei implicati in situatie a parut o eternitate.

No…cu o asemenea introducere…seara a devenit un dezastru pentru toata lumea de la masa noastra…exceptie bineinteles...sora noastra curioasa. Ea si-a satisfacut curiozitatea…dupa care s-a asezat confortabil…a continuat sa intrebe …sa insiste sa i se clarifice toate intrebarile, sa ne spuna ce crede ea, sa se dea ca exemplu oridecite ori cerea discutia…(si discutia era de asa natura condusa de maestra noastra de ceremonii ca exemplul ei personal devenise necesar la fiecare fraza…) Noua ni s-a taiat pofta de mincare…si scaunul era din ce in ce mai tare…aerul din ce in ce mai greu…Bucatele frumos rinduite in farfuriile noastre au ramas neatinse desii eram flaminzi…Nici o grija…au fost sorbite cu bunovainta de noua venita care ura de asemenea risipa…si care nu era lipsita nici de o buna pofta de mincare...

Ce sa mai vorbesc ca venisem sa ascultam "un alt vorbitor" care nu reusea cu microfonul in mina sa tina fata bruiajului de la masa noastra.

…………….

Astia sintem noi…romanii? Ca nu mai intreb daca astia sint credinciosii...Asta este societatea crestina care ar trebui sa ofere mingaioere, intelegere, dragoste. Un loc unde oamenii sa intre plini de griji, dureri, confuzii; si de unde sa plece mingaiati, intelesi, si cu mintea clara? Astea sint exemplele ce le dam altora? Asa il reprezentam pe Christos?

Imi vin multe texte biblice in minte din care ar trebui daca nu am invatat deja cum sa ne comportam. Mi-am amintit de pilda in care un datornic intra la judecata si se roaga sa fie iertat de o datorie mare... Stapinul il iarta …dar de cum iese pe usa, se agata de gitul celui care-i datora lui o suma infinit mai mica si vrea sa-l arunce in inchisoare. Mi-am amintit de sarmana Ana, mama lui Samuel plingindu-si durerea in Templu ; si de Preotul care ii spune sa plece de acolo ca musteste de bautura…si daca cautam mai gasim si alte texte...

Nu cumva in loc sa fim lumina care sa lumineze picioarele cuiva, sintem lumina care o punem in ochii cuiva sa-l orbim cu prezenta noastra? Nu cumva sintem sarea care in loc sa sareze totul in jur dind gust, saram bucatele altora pina nu-s mai bune de pus in gura , lasindu-i flaminzi si dezamagiti…si prin actiunile noastre in loc sa-i chemam la casa Domnului, la pocainta, ii facem s-o ia la fuga ?

Sau am uitat ca si noi am fost si uneori inca mai sintem calcatori de lege? Sau am uitat ca Dumnezeu ne-a iertat poate infinit mai mult si ca treaba noastra este sa iartam si sa iubim ca si El? Exista o nobilime crestina? Clase sociale? Pacatosi mai mari sau mai mici? Iertati mai mult sau mai putin?

Doamne fa-ne sare si lumina…dar da-ne si discernamint…ca prezenta noastra sa fie o binecuvintare in locul unde sintem…ca dragostea Ta sa se poata exprima prin noi...

7 comments:

viorica said...

Nu stiu dece noi romani sintem asa de rai .In loc sa ne iubim sa ne consolam uni pe alti ,ne dusmanim .Doamne ai mila de noi!

Rappa_ru' said...

Foarte bun articolul...speram sa fie bine...Doamne Ajuta:)

disa said...

Ne place sa intram cu bocancii in viata altora...

Rodica Botan said...

Viorica ai dreptate...daca ar trebui sa ne urcam pe cadavrul celuilalt ca sa fim mai inalti...o facem si pe aia...

Rodica Botan said...

Rappa-ru...e bine...Dumnezeu nu lasa pe nimeni sa duca mai mult decit ii sint puterile. Si ceea ce nu ne omoara de obicei ne face mai tari si uneori si mai buni...

Rodica Botan said...

disa...daca mi-ai fi spus la timp...cred ca asta era un titlu potrivit pentru articolul meu..."Cum intram cu cizmele in sufletul cuiva..."

Liliana Corbu said...

Rodica, uneori, prin ceea ce scrii ma invalui intr-o stare de meditatie atat de puternica, incat imi regasesc "toate cele pierdute"...
GBY.
Te imbratisez,
Lia