De Martin R.De Haan
Tradus Rodica Botan
Am avut un vis. In visul meu se facea ca era un ocean plin de oameni care se inecau. Era si o stinca in mijloc …care iesea din acest ocean. Unii dintre acesti oameni s-au urcat pe aceasta stinca si s-au salvat.
Cum ii priveam , am vazut ca 10% din acesti oameni salvati au devenit activi si faceau sfori si plase si se aplecau pe marginea stincii incercind sa prinda pe ceilalti oameni care inca erau in pericolul de a se ineca. Dar 90 % din oamenii salvati s-au apucat sa sadeasca flori si sa faca gradinite pe stinca, sa compuna muzica; isi faceau de lucru aiurea si se distrau de minune pe aceasta stinca. Organizau multe intilniri unde pierdeau timpul cu dezvoltarea unor programe care i-ar fi dus inapoi pe buza stincii sa salveze si pe altii - dar toate discutiile si discursurile nu treceau de faza de planificare.
In tot acest vis un gind m-a cercetat …”Oare au uitat oamenii astia ca si ei fusesera gata, gata sa se inece?”
Un grup mic din acesti oameni care pareau sa fie conducatorii lor, m-au socat chiar si mai mult. Acestia isi cheltuiau energia si timpul sa ajunga pe stinca aia cit mai sus posibil. Nici pomeneala sa se coboare cit mai aproape de marginea stincii…ca doar acolo era mare pericolul. Mortii si cei obositi de lupta cu apa si cei disperati si fara orice nadejde - aia erau tocmai acolo la marginea stincii. Dar grupul de pe stinca se ingramadea mai mult... si mai mult spre partea mai inalta… cu toate ca se auzeau voci disperate de peste tot strigind:
- Vino…vino si ajuta-ma…
