NU-I PE LUME INVIERE MAI MAREATA

Nu-i pe lume inviere mai mareata,
Ca atunci cand crapa noaptea de pacat
Si Hristos renaste-un suflet la viata...
Nu-i pe lume inviere mai mareata:
Ceru-ntreg e-atunci un cantec minunat !!

Nu-i pe lume inviere mai slavita
Ca aceea care-ti daruie ISUS-
Viata-i har ,iar moartea-i nunta stralucita
Nu-i pe lume bucurie mai slavita,
Soarele-i atunci pe veci nemaiapus !!

Si nu este-n lume moarte mai senina
Ca acelui ce-a umblat cu Dumnezeu
Fericit se-avanta-n Vesnica Lumina
Nu-i pe lume-o biruinta mai senina
Insotita de-un mai dulce curcubeu !!

Da-mi Isuse inceputul si sfarsitul
Unei vieti inflacarate de-al Tau dor,
Pentru slava ce-si asteapta Rasaritul
Da-mi Isuse inceputul si sfarsitul
Credinciosului ostas biruitor !!

din cartea ''Cantarile Domnului"' de T.Dorz, pg.464.

El, ISUS BIRUITORUL, BIRUIE MEREU SI-NVIE!

... Este noapte încă... cerul e senin şi plin de stele,
Petru, undeva, mai plânge amărât, cu lacrimi grele,
la mormânt glumesc soldaţii,
luna scapătă spre mare,

Dar deodată-un fulger cade,
flăcări tot văzduhul pare
şi,-mbrăcat în foc şi raze,
un arhanghel se coboară,
sar peceţile-ntr-o parte,
piatra-n altă parte zboară,
ca trăzniţi cad păzitorii, tremurând pierduţi de frică,
– CU ISUS BIRUITORUL VIAŢA NOUĂ SE RIDICĂ!

E mormântul GOL, căci Domnul înviat-a cu mărire,
NE-A SCHIMBAT ÎNTUNECIMEA PE VECIE-N STRĂLUCIRE,
A-nviat Mântuitorul, pus alăturea cu furii,
s-a-mplinit în clipa asta Taina scriselor Scripturii.

Fost-a judecat de lume,
Cruce grea I-au dat să poarte,
cuie I-au bătut în palme,
răsplătitu-L-au cu moarte,
pus-au lespede deasupra, pusu-I-au peceţi în cale,
ÎNSĂ N-AU PUTUT S-OPREASCĂ SLAVA ÎNVIERII SALE!

CÂŢI nu s-au luptat de-atuncea
să-L îngroape sub vreo glie
şi peceţile să-I pună iar deasupra, pe vecie!
– Însă CHIAR DE-A FOST pe Cruce
şi-apoi pus sub piatră rece,
chiar de-au început călăii plini de fală a-şi petrece,
– CÂND EI NICI GÂNDEAU,
ATUNCEA au rămas cu toţi de-ocară:
DE SUB LESPEZI RĂSTIGNITUL TOTDEAUNA IESE-AFARĂ!

Au fost mulţi şi fi-vor încă cei ce să-L omoare cată,
dar, închis să-L ţină, NIMENI n-o să poată NICIODATĂ,
că nu-i om
şi nici putere să-L îngroape PE VECIE,
El, ISUS BIRUITORUL,
BIRUIE MEREU ŞI-NVIE!

VERSURI VECHI - INCA VALABILE!

CU DOMNUL SPRE GOLGOTA (I)

Joi...
şi plânge vântu-n frunza de măslin cu umbra deasă,
e aşa de tristă-acuma noaptea asta dureroasă!
o povară făr’ de margini parcă-apasă toate cele,
trist suspină râul Chedron
plâns înlăcrimat de stele...
În grădină, sub cupole de măslin şi palmier,
în genunchi, cu ochii-n lacrimi, stă Iisus privind la Cer:
— „Tată, DACĂ-I CU PUTINŢĂ, depărtează-Mi suferinţa,

TOTUŞI NU CUM VREAU EU FIE, CI PRECUM AI TU VOINŢA!”...

Şi-n sudoarea cea de sânge rugăciunea I se curmă.
Ah, e greu păcatul lumii, cu de mii de ani în urmă
şi cu mii de ani nainte, marea vină-a omenirii
cere-ntreagă-acuma Preţul mare-al Jertfei ispăşirii!

Lacrimi şi sudori de sânge,
multe, se preling la vale;
câte nu răscumpără-astăzi plânsul suferinţei Sale!
UCENICII DORM, sărmanii, L-AU UITAT pe-Nvăţătorul,
iar prin noapte,
ca tâlharii,
vine Iuda vânzătorul...

CU DOMNUL SPRE GOLGOTA (II) E Joi seara...
Sună iarăşi semnul stingerii străjerii,
pe Ierusalim se lasă vălul liniştit al serii,
Se coboară înnoptarea, ca un blestem se coboară,
SĂ APESE INIMI CARE VÂND, TRĂDEAZĂ ŞI OMOARĂ!

Mii de stele luminează noaptea rece şi senină;
undeva, cu ucenicii, Domnul este-acum la Cină,
iar cântarea lor de slavă, legănată lin, coboară
dulce, mângâind tăcerea, şi se stinge-ncet afară...

... Dar, cum stă cu ei,
pe Domnul întristarea Îl cuprinde:
– Adevăr grăiesc Eu vouă:
unul dintre voi Mă vinde!...

Se-ntristează ucenicii când aud această veste
întrebându-se cu teamă: – Doamne, oare cine este?
Dar când au văzut pe Iuda
cum se scuză,
cum oftează,
cunoscură vânzătorul, căci TRĂDAREA SE TRĂDEAZĂ!

Dar Ioan învăţăcelul
cel mai mult iubit de Dânsul,
rezemat cum sta la Sânu-I,
neoprit îi vine plânsul:
– „Doamne, CUM PUTUT-A OARE trădătorul să Te vândă,
CUM L-A BIRUIT pe Iuda pofta de argint flămândă,
CUM L-A CÂŞTIGAT satana?...”
şi-L ruga printre suspine:
„Unde mergi, Iisuse Doamne, ia-ne şi pe noi cu Tine!...”

CU DOMNUL SPRE GOLGOTA (III)

Când atuncea-n seara Cinei,
Doamne, Tu, Învăţătorul,
CHIAR ŞI IUDEI-VÂNZĂTORUL
i-AI SPĂLAT, supus, piciorul
şi-ai şezut CU EL ALĂTURI, şi-ai mâncat CU EL o pâne:
ne-ai dat PILDA UMILINŢEI ce pe veci de veci rămâne,
CĂ ORICINE-AR VREA pe lume,
printre-ai Tăi SĂ FIE MARE,
SĂ SLUJEASCĂ TUTURORA, mai smerit ca orişicare!

... O, dar azi, câţi ucenici sunt înălţaţi şi-n bogăţie,
CUM POT ei sluji LA ALŢII
dacă nu-Ţi slujesc NICI ŢIE!?

*
Cu treizeci de-arginţi, pe Iuda,
când l-a amăgit Soborul,
pentru dânşii s-a făcut el, din apostol,
vânzătorul!
Dar, apoi, mustrat de gândul CARE NU VOIA SĂ TACĂ,
sub povara deznădejdii, el s-a spânzurat de-o cracă.

În acele zile, Doamne,
pofta de arginţi flămândă
DOAR PE UNUL din apostoli
l-a învins ca să Te vândă.

Astăzi însă câţi dintr-înşii,
având punga-n veci săracă,
gata sunt, în orice vreme,
şi pe-un preţ MAI MIC s-o facă!
ŞI-O FAC LINIŞTIŢI aceasta
făr’ să simtă barem TRUDA
ŞI MUSTRAREA CONŞTIINŢEI
ce-a avut-o PÂN’ ŞI IUDA!...
*
Când sub greutatea lumii asudai în Ghetsimanii,
bând paharul greu al Jertfei
şi-aşteptând, supus, duşmanii,
TU PURTAI POVARA SINGUR şi durerea cea amară;
CEI APROPIAŢI, Isuse, LINIŞTIŢI DORMEAU AFARĂ.

... CA ATUNCI, Tu-nduri şi-acuma
SINGUR ŞI DIN GREU amarul,
căci, ÎN LOC SĂ SE MICEASCĂ, TOT MAI MARE e paharul;
şi pe mii de cruci când iarăşi lumea-i gata să Te-aşeze,
vai, CUM DORM, ŞI CÂŢI, aceia PUŞI DE TINE
SĂ VEGHEZE!...

autor Traian Dorz
Cântările Dintâi, Sibiu, 2004, p. 22-23, 128-129 şi 153-154

din volumul "cintari noi" de Traian Dorz

(Sorin Micutiu ne trimite o poezie ...)


Iată Săptămâna Mare, haideţi să ne-mbrăţişăm,
haideţi să lăsăm dreptatea care credem c-o avem,
haideţi să luăm iubirea ce se pare c-am uitat,
haideţi să ne dăm iertarea cu sărut adevărat.

Trebuia de mult să ţinem seama de Cuvântul spus,
să vedem Ispititorul cum l-a biruit Iisus,
să-nţelegem că ispita cea mai grea e cea din rai
şi că cel mai greu te lepezi de dreptatea care-o ai.

Este Săptămâna Mare, iată, este Sfântul Post,
haideţi în genunchi cu toţii, să uităm de tot ce-a fost,
să ne-ntindem mâna păcii şi sărutul iubitor,
să iertăm, pentru-Nviere, toţi şi toate tuturor.

Vine Marea Înviere, Vine Paştele – Hristos,
să-L întâmpinăm cu suflet primenit şi credincios,
să ne înnoim fiinţa din străfunduri şi deplin,
să intrăm în Sărbătoare oameni noi, cu chip divin...

Cu cat mai strans te tii de Domnul - Traian Dorz

http://www.youtube.com/watch?v=Qc4OPxfaps0&feature=related

În trecerea grãbitã

Traian Dorz

În trecerea grãbitã prin lume, cãtre veci,
Fã-ti timp, mãcar o clipã, sã vezi pe unde treci!
Fã-ti timp sã vezi durerea si lacrima arzînd,
Fã-ti timp sã poti, cu mila, sã le alini, trecînd.
Fã-ti timp pentru-adevãruri si adînciri în vis,
Fã-ti timp pentru cîntare cu sufletul deschis,
Fã-ti timp sã vezi pãdurea, s-asculti lîng-un izvor,
Fã-ti timp s-auzi ce spune o floare, un cocor.
Fã-ti timp s-astepti din urmã cînd mergi cu slãbãnogi,
Fã-ti timp pe-un munte, seara, stînd singur sã te rogi,
Fã-ti timp sã stai cu mama si tatãl tãu bãtrîni,
Fã-ti timp de-o vorbã bunã si-o coajã pentru cîini.
Fã-ti timp sã stai aproape de cei iubiti, voios,
Fã-ti timp sã fii si-al casei în slujba lui Cristos,
Fã-ti timp sã gusti frumusetea din tot ce e curat,
Fã-ti timp, cãci esti de taine si lumi înconjurat.
Fã-ti timp de rugãciune, de post si meditãri,
Fã-ti timp de cercetarea de frati si de-adunãri,
Fã-ti timp si-adunã-ti zilnic din toate cîte-un pic,
Fã-ti timp, cãci viata trece si cînd nu faci nimic.
Fã-ti timp lîngã Cuvîntul lui Dumnezeu sã stai,
Fã-ti timp, cãci toate-acestea au pentru tine-un grai,
Fã-ti timp s-asculti la toate, din toate sã înveti,
Fã-ti timp sã-i dai vietii si mortii tale pret.
Fã-ti timp acum, cã-n urmã zadarnic ai sã plîngi;
Comoara risipitã a vietii, n-o mai strîngi.

LA HOTAR DE AN

La hotar de an trecut, sufletul opreşte,

peste drumul petrecut înapoi priveşte:
câte taine, câte stări fericit trăite,
câte binecuvântări zilnic înnoite!

Câte lacrimi şi căinţi urmelor lăsate,
câte jertfe şi dorinţi dragostei curate!
Ce-nălţări şi ce căderi ne-au uimit privirea,
ce comori şi ce dureri poartă amintirea!…

Am lăsat pe drum de jar sânge şi izvoare,
mărturii de crez şi har Oastei viitoare;
am lăsat prin nopţi de chin soare şi morminte,
urme celor care vin pentru veci nainte.

Dumnezeule Slăvit, – inima se-nchină –
fă din tot ce Ţi-am jertfit cale de lumină!
Fă-Ţi Lucrarea Ta de har Oaste nesfârşită,
de la ultimul hotar s-o privim slăvită!

de Traian Dorz

"NE DOARE DESPARTIREA VOASTRA..."

Nu demult, se discuta pe bloguri deschiderea dosarelor de securitate a unor persoane credincioase si amanuntele dureroase ce au iesit la iveala de acolo. Fiecare din cei ce am citit, am avut simtaminte si reactii … in felul nostru, in dreptul nostru, vizavi de aceasta noua descoperire. E imposibil sa nu te revolti. Nu ar fii drept pentru cei care au servit pe Domnul si au suferit sa nu vociferam; fratii nostrii au suferit pina la urma nu din pricina comunistilor cit din pricina “fratilor” lor de credinta. I-am judecat pe cei vinovati de tradare cu vehementa: in inimile noastre unii, cu voce tare altii…Si mai greu de inteles fiind faptul ca unii nu si-au marturisit greselile nici acuma ci continua sa lucreze cu “rivna” …ca si cind nimic nu s-ar fi intimplat. Domnul sa rezolve si acestora din urma problemele …ca nu sint de invidiat.

Astazi am gasit insa o copie veche a unei reviste din San Leandro, numita “Calea Mintuirii”, editata de unchiul meu Avram Botan pe vremea cind era in viata. In ea am gasit o poezia a lui Traian Dorz, care din eternitate, cu glasul limpede si cu o dragoste Dumnezeiasca, ne transmite ceva ce numai cei care au suferit la mina si din cauza “fratilor” lor pot sa spuna… “Ne doare despartirea voastra…” Iata ce au simtit cei care au suferit si au murit la mina “fratilor” lor, cei care aveau dreptul sa se simta indignati… Citind poezia, m-am rusinat de doua ori. In primul rind mi-am dat seama ca eu am provocat durere Domnului meu, in multe rinduri si in multe forme…si am repetat ofensa din neintelepciune si neascultare si indiferenta. Apoi m-am mai rusinat odata cind m-am gindit ca am indraznit sa fiu acuma si indignata la gindul ca unii au facut pe “fratii” lor sa sufere nu numai pe Domnul lor…Cititi si voi poezia si judecati in dreptul vostru…

NOI AM RAMAS…

De Traian Dorz
Noi am ramas urcind spre culme,
Calvarul si mai greu de-acum,
Cind voi va-ntoarceti in “cetate”
Si singuri ne lasati in drum…

De-acum amestecati in ceata
De carturari si farisei,
Veti cere rastignirea noastra,
Ne veti lovi si voi cu ei.

Nu va putem urma cararea
Pe care v-ati intors ‘napoi,
Desi ne-ati dus atitea lacrimi
Si-atitea amintiri cu voi…

Simti-vom de sub greul crucii
Cind biciuiti vom fi cumplit;
Si sti-vom dintre mii de bice
Ca-i “frate” cel ce ne-a lovit.

Cunoaste-vom din mii de buze
Pe-a “fratelui” ce ne-a scuipat;
Din mii de cuie vom cunoaste
Cind mina “fratelui” a dat.

Si vom intoarce-n alta parte
Obrazu-nsingerat si strins,
Vom inghiti in noi durerea
Si nu ne veti vedea c-am plins.

Dar cind vom fi intinsi pe cruce
De voi, pe care v-am iubit,
V-ancepe vesnicia noastra
Caci ceasul vostru s-a sfirsit.

Suim si grea e crucea-n spate
Rabdam si geme plinsu-n noi,
NE DOARE DESPARTIREA VOASTRA
Dar nu ne-ntoarcem inapoi!

Fr. Traian Dorz

Fr. Traian Dorz

http://de-vorba-cu-mine.blogspot.com/2009/02/psalm-de-durere.html

Eu n-am vrut să scriu versuri,
poeme şi cântări

ce gâdilă urechea

şi inima o-nmoaie,

ci-am vrut să rup zăvoare,

am vrut să sparg cărări

spre cer şi libertate,

din iad şi din noroaie.

Am vrut să-mbrac oştire

cu număr nesfârşit
din fiecare carte

să-mi plece o coloană

de luptători cu suflet

şi braţ nebiruit

pornind să spargă încă

o linie duşmană.

Din orice gând să-mi iasă

o sabie ţintind

în cuib viclean de şarpe,

în inimă de iudă

şi-n mână de satană

ce umblă uneltind

să fure munca celui

ce plânge şi asudă.

N-am vrut să strig cuvinte,

ci-am vrut să trag săgeţi

puternice şi multe

cu negreşită ţintă

am vrut să sun alarme,

am vrut să rup peceţi

am vrut să-mpiedic răul

să fure şi să mintă.

Cântarea-i numai forma

sub care-mi ies plecând

ostaşii-acestei lupte

de-un suflet şi-o credinţă

ce oricâţi sunt, să meargă

coloane, rând pe rând,

să lupte-n orice parte

spre-aceeaşi biruinţă.

...O, dragi cântări a-mele,

plecaţi cum v-am dorit

în linii largi de luptă

pe-ntins din zare-n zare

şi nu mai staţi din drumul

viteaz şi strălucit

decât când o să sune

Cereasca Încetare.

Luptaţi să nu ajungeţi

în mână la vrăjmaş

şi-ajunse, nu-i daţi sprijin

în lupta lui vicleană,

păstraţi-vă şi scutul

şi spada de ostaş

nălţând Solia Sfântă

şi-n tabăra duşmană.

Plecaţi-mi, rânduri sfinte,

mai multe an cu an,

mai îndrăzneţ, mai sigur,

mai ager în mişcarecu fiece săgeată

să-nfrângeţi un duşman.

– Aşa să vă găsească

Hristos pe fiecare!

CUM SE NASC VERSURILE...

Sorin Micutiu has left a new comment on your post "ARTA DE A TRAII!!!":

Iata istoria si framantarile care au dat nastere acestor versuri povestica chiar de autorul ei, Traian Dorz in cartea “Hristos - marturia mea”,Capitolul 23, "Şi ultimul II", Pag. 315 -317:

"În primăvara anului 1956, din cauza bolii mele de inimă şi reumatism, nemaiputând lucra la şantier, m-am mutat ca paznic de câmp la Gostatul Ciulniţa.

Cele trei luni din primăvara acestui an au fost unele dintre cele mai frumoase şi mai rodnice din viaţa mea. Aveam de păzit un hotar larg cu cele mai frumoase recolte de grâu, de porumb, de trifoi şi de bumbac din câte văzusem. Mă plimbam toată ziua prin aceste miresme şi frumuseţi, în raze şi în cântări cereşti, slăvind pe Dumnezeu cu ochii mereu înlăcrimaţi de dragoste şi de lumină. Când oboseam de atâta slavă, mă urcam pe jireada uriaşă de paie de la mijlocul acestui paradis fericit. Şi de acolo cuprindeam cu ochii roată toată moşia aceasta peste care eram singurul stăpân, binecuvântat cu toate aceste frumuseţi ale ochilor şi ale inimii.

Şi acolo sus, mai aproape de cer ca de pământ, am scris, ceasuri întregi şi zile întregi din aceste trei luni întregi ale primăverii 1956, unele dintre cele mai nemuritoare din cântările mele… Ori de câte ori le recitesc îmi aduc aminte că „acolo s au născut“, când mă desfătam acolo ca într-un rai negrăit de dulce, singur-singurel în toată nemărginirea asta plină de miresme, de soare, de ciocârlii şi de îngeri…

În tot timpul acestor doi ani de la venirea mea în Bărăgan m-au cercetat mult foarte mulţi fraţi şi surori din toate părţile ţării. Hotarul meu de pază se întindea până la gara Ciulniţa pe unde treceau toate trenurile care veneau dinspre Bucureşti. Îmi potriveam timpul să fiu acolo pe la sosirea multora şi astfel aveam prilejul să-i întâlnesc pe toţi fraţii şi surorile care mă căutau.

Ce multe bucurii am avut atunci cu cei mai aleşi fraţi din ţară! În stările de vorbă cu ei am aflat la timp despre tot mersul Lucrării Domnului. Am rezolvat împreună cu ei multe probleme grele şi am luat multe hotărâri însemnate pentru bunul mers al lucrului sfânt în care eram prinşi cu toţii.Dar cea mai mare parte a zilelor frumoase ale acelei primăveri mi-o petreceam acolo sus, pe şira înaltă de paie, cu tot hotarul acesta larg şi frumos la picioarele mele. Acolo, Domnul Dumnezeul meu mi-a dat cel mai mult şi cel mai potrivit timp să citesc şi să scriu.

Cred că un mare şi ales loc în lucrarea de inspiraţie a sufletelor noastre îl are adesea şi mediul în care ne găsim. Când priveliştea în care îţi înoată sufletul este largă şi frumoasă, când lumina prin care îţi pluteşte gândul este dulce şi limpede, atunci totul îţi este divin şi posibil. Duhul şi inspiraţia nu ţi se târăsc, ci zboară. Şi nu faci doar paşi mărunţi pe jos, ci umbli pe înălţimi, păşind din munţi în munţi. De acolo poţi atât de uşor să comunici cu toate înălţimile şi adâncimile de dincolo şi de dincoace de tine. Cu lumea îngerilor sau cu a lucrurilor. Cu cei din pământ sau cu cei din cer. Cu tainele trecutului sau ale viitorului.

Într-o zi, acolo, după citirea unei scrieri batjocoritoare de Dumnezeu, a lui Voltaire, acel nefericit filosof necredincios din Franţa, de acum aproape 200 de ani, mi s-a luminat şi mai bine marele adevăr şi rost al Judecăţii de Apoi. Cartea pe care o citeam se tipărise în zeci de mii de exemplare, mai ales pentru tineret. Şi era plină de tot felul de batjocuri contra Numelui Sfânt al lui Dumnezeu, contra Sfintelor Scripturi, contra Bisericii lui Hristos, contra Maicii Domnului, contra oricărui lucru sfânt.

Scriitorul acestei cărţi murise, putrezise în pământ şi arde în iad de aproape 200 de ani… Dar cartea aceasta şi alte cărţi ale lui continuă să otrăvească şi să piardă mereu şi mereu, de atunci şi până astăzi, milioane de suflete din toate ţările pământului pe unde se răspândesc şi se citesc aceste scrieri ale lui.

El a murit, dar lucrarea lui n-a murit odată cu el, ea continuă şi după moartea lui răspândirea batjocurilor împotriva lui Dumnezeu şi otrăvirea altor şi altor suflete tinere şi nevinovate, cu tot ce este mai satanic, mai pierzător şi mai murdar.

O, cât de drept şi de înţelept a rânduit Domnul Dumnezeu aşezarea Judecăţii din Urmă la sfârşitul tuturor vremurilor şi oamenilor. Căci faptele noastre nu mor odată cu noi. Faptele şi lucrările noastre rămân nemuritoare şi harnice, continuând mereu până la sfârşit, prin timp şi prin suflete, binele sau răul pe care l-am început noi în vremea scurtă câtă am trăit-o aici.

La moartea personală fiecare dintre noi merge, precum este şi normal şi drept, în locul pe care şi l-a pregătit pe când trăia pe pământ, prin faptele şi cuvintele sale, ori la slava şi lumina veşnică, ori la ruşinea şi osânda veşnică – după cum este scris şi după cum este şi drept.

Dar numai judecata personală şi particulară din clipa morţii încă nu-i de-ajuns, pentru că fapta, cuvântul şi exemplul omului sunt nemuritoare, ca şi sufletul lui, iar aceste roade ale sale, rămase după el, duc ori la slavă, ori la ruşine, ori la bine, ori la rău, pe mulţi şi mulţi care vin pe urmele lui, până la sfârşit.

Şi numai la Marea Judecată a tuturor, de la sfârşitul vremii, se va putea vedea cu adevărat cât bine sau cât rău am făcut în lumea aceasta fiecare dintre noi, prin ceea ce am lăsat în urma noastră. Abia atunci se va vedea pe câţi semeni ai noştri i-am ajutat să ajungă la mântuire – şi pe câţi i am împins la pierzarea veşnică (Dan. 12, 2).Voltaire – şi toţi cei ca el – sunt acum, sigur, în osânda veşnică, aşteptându-şi ultima judecată.

Desigur că acum, dacă ar mai putea spune ori scrie vreun cuvânt cititorilor lor, le-ar zice ca bogatul nemilostiv din evanghelie: să se întoarcă la Dumnezeu, ca să nu mai ajungă nimeni acolo unde sunt ei. Dar acum Voltaire nu mai poate. Acum suferă pe veci de veci, chinuindu-se acolo sub urmările necredinţei lui. Şi cred că pe măsură ce opera lui adânceşte din ce în ce mai mult răul în lume, i se adânceşte şi sufletul lui în aceeaşi măsură în focul şi în osânda de care s-a făcut vrednic prin tot ce a făcut el şi a spus când a trăit pe pământ.

Iar în Ziua Marii şi Ultimei Judecăţi, atât omul cât şi opera sa, cu toate urmările ei, vor merge în faţa Marelui şi Dreptului Judecător. Şi atunci se va descoperi cu adevărat, în toată întinderea şi adâncimea lor, urmările faptelor şi cuvintelor fiecăruia dintre noi.Atunci vor vedea Sfinţii Apostoli şi mărturisitori ai Domnului cât bine au făcut ei prin cuvântul şi prin scrisul lor tuturor oamenilor şi popoarelor care i-au urmat până la Sfârşit. Şi se vor bucura cu o bucurie negrăită şi strălucită, împreună cu cei care s-au mântuit, ascultându-i şi urmând cuvântul lor.Dar atunci vor vedea şi scriitorii necredincioşi şi toţi educatorii nelegiuiţi cât rău au făcut lumii care i-a urmat şi câte suflete au dus ei la nefericirea veşnică prin opera şi exemplul lor blestemat.

Iată de ce trebuie să fie o Judecată Finală! Numai atunci, la Sfârşit, când se va face suma totală a tuturor urmărilor binelui sau răului fiecărui om – se va putea vedea cât şi-a strâns fiecare. Şi i se va putea răsplăti apoi pe veşnicie cu adevărat după merit.

Din aceste frământări au ieşit atunci şi versurile poeziei „O, om, ce mari rãspunderi ai!…“

ARTA DE A TRAII!!!

Pentru alienare...Domnul Isus ne cunoaste si ne iubeste...si te iubeste si pe tine...Iti doresc sa primesti de la El multa mingaiere...


O, OM!...CE MARI RĂSPUNDERI AI - Traian Dorz

O, om!… ce mari răspunderi ai
de tot ce faci pe lume!-
De tot ce pui în scris sau grai,
de pilda ce la alţii-o dai,
căci ea mereu spre iad sau rai
pe mulţi o să-i îndrume!

Ce grijă trebuie să pui
în viaţa ta, în toată,
căci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus… şi-n veci nu-l mai aduni,
dar vei culege roada lui
ori viu, ori mort odată.

Ai spus o vorbă! - vorba ta,
mergând din gură-n gură
va veseli sau va-ntrista,
va curăţi sau va-ntina,
rodind samânţa pusă-n ea
de dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt! - cuvântul scris
e-un leac sau e-o otravă!
Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
rămâne-n urmă-un drum deschis
înspre Infern sau Paradis
spre-ocară sau spre slavă.

Arăţi o cale! - calea ta
în urma ta nu piere.
E calea bună sau e rea
va prăbuşi sau va nălţa,
vor merge suflete pe ea
spre rai sau spre durere.

Trăieşti o viaţă - viaţa ta
e una, numai una,
oricum ar fi tu nu uita
cum ţi-o trăieşti vei câştiga
ori fericirea-n veci prin ea
ori chin pe totdeauna!

…O, om! - ce mari răspunderi ai
tu vei pleca din lume!
Dar ce scrii azi, ce spui prin grai,
ce laşi prin pilda care-o dai,
pe mulţi, pe mulţi mereu spre rai
sau iad o să-i îndrume.

O, nu uita!… fii credincios
cu grijă şi cu teamă!-
să laşi în urmă luminos
un grai, un gând, un drum frumos!
-Căci pentru toate ne-ndoios,
odată, vei da seamă!…
Traian DORZ

MARTISORUL...

Sorin Micutiu has left a new comment on your post "DE NU AR FI":

Am primit un martisor...n-am mai primit unul de 30 de ani...si n-am primit unul atit de frumos, niciodata. Multumesc Sorin.

AS DORI SA POT TRIMITE CATRE TINE,
PLIN DE CANTEC, DE LUMINA SI DE DOR
ADEVARUL FRUMUSETILOR DIVINE,
IMPLETIT IN BUCURIILE SENINE..
MINUNAT, IUBIT SI VESNIC MARTISOR...


SI-AS DORI CA MANA MEA SA TI-L ASEZE
NU PE INIMA, CI-ACOLO-ADANC IN EA...
CA FRUMOASA SI CURATA S-O PASTREZE,
CA UN SOARE MINUNAT SA-TI LUMINEZE
SI SA-TI FACA FERICITA VIATA TA...

C-ADEVARUL E PODOABA MINUNATA
MAI DE PRET DECAT ORICARE TALISMAN
CARE NU SE INVECHESTE NICIODATA
SI-I DIN CE IN CE MAI BINECUVANTATA
SI-I DIN CE IN CE MAI SCUMPA, AN DE AN...

IAR IN ZIUA RASPLATIRII FERICITE
CAND VEDEA-VOM VESNICIA RASARIND
CAND CA MIILE DE STELE STRALUCITE
STRALUCI-VOR INIMILE PREAIUBITE
CERURILE MINUNATE-MPODOBIND.

PRINTRE ELE SI-AL TAU SUFLET SA RASARA
MINUNAT SI BINECUVANTAT ODOR
STRALUCIND CA PRIMA ZI DE PRIMAVARA
PE FRUMOSUL SAN AL CERULUI COMOARA,
UN CURAT, IUBIT SI VESNIC M A R T I S O R!!!!!!

de TRAIAN DORZ