31 December 2016

In loc de La multi ani...Maranatha!!!

   
     Ultima zi a anului 2016. E plin internetul de urari de fericire... In Romania deja s-a sarbatorit noul an... iar aici, la capatul celalalt de lume, se apropie ceremonia...
     Undeva oamenii asteapta gongul - multi s-au adunat sa celebreze. Suntem mereu in cautarea fericirii si facem tot posibilul sa provocam fericirea asta, s-o stoarcem de inca citeva clipe vesele. Ma intreb la modul serios daca am stiut vreodata ce este fericirea... sau daca am fost vreodata fericita. Poate ca a fost clipa aia cind dupa operatia cuiva drag, doctorul a iesit afara si a anuntat ca operatia a reusit si ca tumoarea nu era canceroasa? Sau poate ca in momentul in care ne-am vazut copilul ala cu care am avut probleme... intrind hotarit in apa botezului si marturisind credinta in Isus Christos? Sau cind un telefon ne-a anuntat ca a fost un accident ingrozitor, dar ca dragii nostri au scapat ca prin minune? Pentru mine astea ar reprezinta in esenta momente de fericire.
     Toata lumea face urari de fericire pentru anul care vine. Ma gindesc cu groaza la tapiteria lumii, la tabloul ingrozitor de urit si de sinistru care se schimba zilnic in mai rau, si mai tragic, si mai infricosator... Urarile astea de fericire ieftine pe care oamenii si le fac par asa de deplasate... Avem nevoie de pace pe planeta pamint. Avem nevoie de dragoste, avem nevoie de Christos...
     Doamne, uita-Te la noi cu mila si da-ne intelepciune sa Te cautam in anul care vine cu toata inima! Umple-ne candela cu uleiul credintei, ca sa nu stam pe intuneric pina vei veni sa ne iei la Tine. Ajuta-ne sa ne pastram haina curata si sa stam treji in asteptare. Maranatha!

29 December 2016

Ginduri de sfirsit de an... (2014)

   
    A trecut si Craciunul... si vine Anul Nou. Trec clipele, zilele, anii intr-o viteza de nedescris. Parca pe masura ce imbatrinesc, timpul trece mai repede.
     Pina mai ieri ma gindeam ce sa mai fac... acum ma gindesc oare ce am lasat nefacut... in sensul ca trebuie sa existe lucruri pe care inca le vreau sau trebuie facute. Timpul ramas este din ce in ce mai scurt... nimeni nu stie cit de scurt. Fiecare avem un drum, si o destinatie, si un ceas anume... o secunda si o ultima respiratie. Nu... nu vreau sa fiu morbida, dar nici sa trec prin viata mintindu-ma.
     Nu stim ce aduce ziua de miine... nici macar ceasul urmator. Sintem multumiti cu noi? Cu viata? Mai avem lucruri de facut, cuvinte de spus? Poate sint cuvinte importante, care nu merita aminare... cum ar fi: "te iubesc, imi pare rau, iarta-ma... vino acasa sau te astept"... sau mai stiu eu ce cuvinte scurte, dar importante, care trebuie spuse de urgenta?
     Fata mea cea mica mi-a spus de o vizita facuta la zoo ieri... si zicea ea... "A fost o excursie ieftina, dar ne-am simtit atit de bine!". Nu neglijati lucrurile mici!... Imaginati-va un cimp cu floricele mici si ...salbatice. Puteti face un buchet minunat - de care sa va bucurati la fel de mult sau poate chiar mai mult decit de un buchet scump, pe care poate ati dat banii ce nu ii aveati. Fiecare floricica aleasa de ochii vostri, dupa care au alergat picioarele voastre si ati tinut-o intr-un manunchi in mina voastra pina ati creat acel buchetel frumos, ca sa-l daruiti cuiva... din toata inima. Asa este viata. Bucuriile nu se aduna in cupa buldozerului, la gramada. Viata are nevoie de bucurii mici si multe pe care le puteti culege daca aveti putina vointa si putina intelepciune.
     Noi ne amuzam la povestea cu posmegii, dar deseori nu sintem decit lenesul din caruta care asteapta ca Dumnezeu sa-i toarne pe git.
     Uitati-va in jur voi toti cei deprimati ca mine ...si vedeti cite minunatii a lasat Dumnezeu, ca sa ne bucure! Am deschis ferastra azi-dimineata si niste pasarele harnice si talentate Ii dadeau slava lui Dumnezeu in pomul din fata casei. Nu-mi trebuiau decit doua urechi care sa le auda. Urechi aveam, dar nu de ascultat. Un concert gratis pe care il bagam sau nu in seama. Daca nu am platit un tichet scump, nu ne putem simti bine...
     Ma gindeam cum sa imi fac viata mai frumoasa si am realizat ca ea deja este, dar eu trebuie sa ascult, sa privesc sa iau in considerare ceea ce este in fata mea. Acus, acus ne lasa vederea si nu ne-am bucurat indeajuns de ochii care ne-au fost dati. Mai putem inca sa mergem, dar nu am facut destula miscare si ne pierdem capacitatea asta daca nu miscam putin. Mai avem lucruri de dat, dar inca tinem de ele... si uneori sint lucruri de care nu avem nevoie.
     Vorbesc cu voi, dar vorbesc cu mine in timp ce impartasesc cu voi. Astea sint gindurile mele de sfirsit de an... Si mai am si altele pe care le spun doar in camaruta mea. I le spun lui Dumnezeu. Poate aveti si voi ce sa-I spuneti. Sa cerem iertare pentru lucrurile rele facute cu sau fara voia noastra. Sa cerem putere si intelepciune pentru anul in care intram. Sa cerem sa ne ajute sa devenim mai buni, mai intelepti, mai inimosi...
    Mai avem timp sa cugetam la anul care a trecut si sa ne pregatim pentru cel care vine. Si mai este inca timp sa ne asiguram vesnicia, sa acceptam jertfa miununata a Domnului Isus, ca sa putem sta linistiti, stiind ca orice s-ar intimpla in anul in care intram, avem eternitatea asigurata.
    Dragii mei... va doresc un an nou plin de bucurii... si va doresc o eternitate glorioasa!

28 December 2016

A MAI TRECUT UN AN...


A mai trecut un an prin calendare
Dar şi prin viaţa noastră a trecut
Cu clipe dulci şi uneori... amare,
Dar nu ne-ngrijorează anul care
Vine cu vălul de necunoscut,

Căci Dumnezeu a fost dintotdeauna
La cârma bărcii şi va fi mereu,
Chiar dacă valurile bat întruna.
Cum să mă sperie, atunci, furtuna
Când Cel ce e la cârmă-i Tatăl meu?

Nu ştim ce-aduce anul care vine
Dar optimismul mi-e-mpletit în crez
Căci Domnul este stâncă şi tărie,
De-aceea-n mâna Lui, cu bucurie,
Iubindu-vă, acum vă-ncredinţez.

La El cămările sunt veşnic pline
Din care toarnă binecuvântări,
La El găsim alin pentru suspine,
Şi-n zbuciumul care adesea vine,
Răspuns la nerostite întrebări.

La El e pace şi iubire sfântă,
La El e vindecare în dureri,
La El e bucuria care cântă,
Şi tot ce Dumnezeu binecuvântă
Va odrasli spre ceruri mângâieri.

Sunt multe, multe, sunt nenumărate...
Cerul e plin de binecuvântări
Şi pentru voi eu le doresc pe toate,
Din mâna Celui care vrea şi poate,
Într-un an nou pavat cu îndurări.

27 December 2016

Oare ce?...

   
     Ultima saptamina a anului 2016. Uita-te inapoi! Fiecare an e mai scurt... mai complicat...
     In 1980 cind am plecat din Romania spre tara tuturor visurilor posibile aveam atitea visuri, si dorinte... un apetit de viata de nepotolit. Voiam... adunam, cautam, visam...
     Au trecut 36 de ani de atunci. Cum? Cind? Nu stiu... asa dintr-odata! Am adunat prea mult, am cautat prea greu, am visat imposibilul... Ma aflu la momentul cind vreau sa imprastii sau sa ma imprastii. Viata s-a oprit in fata unui zid gros si inalt... ca si Zidul Chinezesc. Pe care ar trebui sa scrie... "pe aici nu se trece" decit... in vesnicie. Ciudat este sa te uiti la viata de la capatul celalalt. Ca si cum ai fi urcat in virful unui munte, si acuma obosit si prafuit te uiti in jur si nu-i nimic acolo decit privelistea drumului pe care l-ai parcurs...
     Cu ce ginduri trec in anul viitor? Cu ce mi-a mai ramas de anul trecut. Scopuri tot mai marunte aici si impliniri tot mai putine. Un fel de intelepciune care doare cind realizezi ca ai chetuit aiurea ce-ai avut mai scump... pe nimicuri care nu mai au nici o valoare. Si cind mai si faci socoteala ca e mai putin inainte decit inapoi... te napadesc regretele.
      Ce bucurie ii apuca pe unii cind trec in noul an!... Oare de ce? Sa fim seriosi... anii astia care vin sint din ce in ce mai grei, mai amari... Oare ce-o sa mai aduca si 2017? Oare ce?

26 December 2016

PLUGUSORUL...PE LA FRATI...


Fie anul care vine,
De ne-o fi îngăduit,
An de sfântă priveghere,
Cu mult har și fericit!
Fiți fecioare înțelepte!
S-aveți candelele pline! 
Se "zvonește" prin... biserici:
Mirele-i la ușă! Vine!
Maranata!
(de Ioan Clapa)

25 December 2016

PACE, PACE E PE LUME...

     E noaptea de Craciun. Si ma pregatesc de culcare. Am vrut sa ma rog, dar parca as vrea sa am mai degraba o stare de vorba cu Tine, Doamne. Sunt mai bine de doua mii de ani de cind ai venit pe lumea asta a noastra - ca era mare nevoie de Tine. Si parca a venit iara vremea sa vii, ca tare sunt toate lucrurile pe dos aici la noi.
     Nu mai auzim vesti bune de mult... cred ca ne si plac vestile proaste, ca daca nu ne-ar placea nu le-am asculta. Suntem rai din cale-afara, Doamne... asa rautati, si asa crime, si atita nelegiuire, ca de fiecare data cind auzim ceva ni se pare ca mai rau nu se poate, si totusi... in ziua urmatoare auzim ceva si mai rau! Am poluat totul totului tot. Apa, si pamint, si aer, si ne-am poluat si pe noi. Am stricat tot ce ai creat Tu si ai zis ca e bun si ca e bine. Nu degeaba ne si imbolnavim din cauza acestor schimbari pe care in marea noastra "intelepciune" le-am facut la mincare, la imbracaminte si cam la tot ce exista. Inca nu s-au gasit metode sa puna mina pe intreaga atmosfera si sa ne-o vinda cu portia de oxigen, dar daca s-ar fi putut, careva ar fi cumparat toata atmosfera sa ne-o vinda in butelii. Dar banuiesc ca deja stii toate astea si nu e nevoie sa Te informez eu.
     Cred ca am ajuns in starea aceea despre care Biblia zice ca unii vor muri nestiind ce sa faca. Si exact asa ne simtim unii dintre noi - confuzi si descurajati. Apasati de o stare pe care n-o intelegem. Religia pe care unii o practica nu ne satisface... traditiile si obiceiurile nu ne implinesc. Exista o nevoie de pace interioara... acea pace pe care o cintau ingerii cind ai venit pe lume acu' 2000 de ani. Avem unii ce minca si cu ce ne imbraca si avem mai tot ce ne trebuie, dar ne lipseste pacea Ta, acea pace care nu se ofileste la auzul stirilor de la televizor si care nu se sperie cind suna telefonul si ne intrebam ce vesti proaste mai auzim. Avem nevoie de pacea pe care doctorul nu ne-o poate tulbura, orice diagnostic ar scrie pe fisa medicala... o pace pe care vecinii, si prietenii, si neamurile noastre nu ne-o pot ameninta cu vorbe...
     Si ingerii cintau ca a venit Pacea pe lume in seara cind Te-ai nascut. Pentru ca Tu erai pacea care venise pe pamint. In Tine se implinesc, si se consuma, si se rezolva toate problemele lumii. Doamne, avem nevoie de Pace... avem nevoie de Tine... Intra in inima noastra si porunceste furtunilor dinauntrul nostru!... Tu esti Singurul care are puterea aceasta... Tu esti Pacea noastra... Ramii in noi...

23 December 2016

SARBATORIM CA SI CEI DIN BETHLEEM...

     Uite ca am pornit de dimineata la ultimele cumparaturi. Ce m-o fi apucat gatitul nu stiu, dar m-a apucat. Si cum mi-am adus tirguiala si am pus-o pe masa, mi-a mai trecut prin cap un gind - ca asa mi se intimpla mie - si am vrut sa vi-l spun si voua. Nu ca nu ati gindi, dar citiva v-ati aratat chiar curiosi cum gindesc si eu si ati trecut pe la poata blogului meu din cind in cind sa vedeti ce-mi mai trece prin cap.
     Uite ce gindeam eu acuma. Ca de fapt noi toti sarbatorim ca si cei din Bethleem care mincau si beau si se agitau - precis vizitindu-se unii pe altii - ocupati cu propriile lor afaceri si probleme. Ca nu se ocupa nimeni de iesle, cum nu ne ocupam noi astazi. Erau cu totii ocupati sa gaseasca gazde si sa isi asigure masa.
      Daca L-am celebra pe Cel din iesle nu ne-am ocupa de programul din orasul Bethleem, am fi prafuiti si plini de paie, si obositi si ingrijorati, si ne-am simti... ca-n grajd. Exact... suna rau, stiu...

22 December 2016

CUM AR FI... SI CE-AS FACE?

     Istoria primului Craciun a fost discutata de peste 2000 de ani. Oare s-ar mai putea spune ceva ce nu s-a spus? Nu cred... Dar adineauri, fierbind pere in vin Rose... si tocind la niste crengute de marar... ma tot gindeam la oamenii aia din Bethleem pe care de atitea ori i-am blagoslovit.
     -Auziti voi, oameni buni... in tot oraselul ala nu s-a gasit o casa de oameni cumsecade sa-L primeasca pe Pruncul Isus. Nu ne revoltam cu totii de asa nesimtire?
    Dar tocind mararul si pigulind cu grija citeva firimituri ce au cazut pe jos, m-am gindit cum ar fi daca ar bate la usa mea o femeie necunoscuta, insarcinata si gata sa nasca... Sa nasca unde?... Pe covorul meu persan?... Sau in patul meu moale si primenit - ca numa ce am schimbat cearsafurile?... Si drept sa va spun, ideea nu mi s-a parut deloc potrivita.
     Ne place ca a venit Isus, si ne place ca businessul Lui pe pamint este pentru salvarea sufletelor noastre, si chiar ne grabim sa gasim pe toata lumea vinovata de multe lucruri - dar daca ne-am gindi un pic mai adinc, nu suntem mai buni decit locuitorii Bethleemului. De citeva ori in viata am incercat sa ajut pe cite cineva si sa primesc in casa oameni nevoiasi - si sincer sa va spun, am multumit Domnului cind au plecat... ca la un moment dat imi venea mie sa plec de-acasa sa scap de ei. Poate ca nu ar trebui sa-i judecam pe cei din Bethleem prea tare - nu de alta, dar cu ce judecata judecam, cu aceeasi judecata vom fi judecati. Si cu perspectiva asta pusa la punct, dintr-odata nu ni se mai pare ca oamenii din Bethleem erau chiar asa de rai, nu?
     Cu ceva timp in urma, un domn, ca "frate" nu chiar pot sa ii spun - dupa comportament, as putea mai degraba sa spun un "individ", era foarte deranjat ca a primit de la biserica conserve de fasole care erau deja expirate. De muncit nu prea era hotarit, dar de cirtit era foarte hotarit. Acuma stim cu totii ca data expirarii unui produs de fapt coincide cu data pina la care respectivul produs poate sa se vinda, si ca asta nu inseamna neaparat ca produsul respectiv nu mai este bun. Dar uite asa suntem noi... clanta la casa noastra nu o deschidem pentru altii, ca e prea mare deranjul - dar de "clantanit" ne ocupam.
     Si care ma rog ar fi sacrificiile pe care totusi suntem inclinati sa le facem pentru Christos? Nu va intreb pe voi, ca am eu destula bataie de cap sa imi raspund mie. Ca mi-e casa curata de data asta si m-am invatat singura si sa nu ma bata nimeni la cap si... da... cum ar fi sa-mi bata la usa o necunoscuta in durerile facerii... Pai chiar... cum ar fi? Si... ce-as face?
   

21 December 2016

OBICEIURI DE CRACIUN - 2

Luna Decembrie ar putea sa fie numita si "luna obiceiurilor"… Poate unele obiceiuri n-ar fi rele daca nu ne-am obisnui cu ele si am uita de ce le-am facut in primul rind. Avem traditii si obiceiuri a caror semnificatie am pierdut-o in timp… Ce rost mai au aceste obiceiuri chiar daca ar fi bune, daca nu stim de ce facem ce facem?

Am sa va spun despre un alt obicei bun pe care il au romanii de Craciun. Facem curatenie de Craciun. Si nu stiu de cind a inceput acest obicei si de ce, dar imi dau cu presupusul.

Craciunul aduce multa lume in casa… si pe vremea cind eram eu copil imi amintesc ca inainte de Craciun fiecare casa facea curatenie MARE. Chiar daca nu mai vin Maria si Iosif sa bata la usa noastra… intentia oamenilor cred ca a fost ca macar vestea nasterii Mintuitorului sa ne gaseasca asteptind, pregatiti… in sarbatoare. Si curatenia este lucrul cel mai important atunci cind vrei sa primenesti o casa - ca doar n-ai sa te apuci sa decorezi, si sa pui flori, si mai stiu eu ce toale festive… cind praful este de un deget pe mobile si casa nematurata…

Imi amintesc de forfota dinaintea Craciunului – cind mama mea scotea covoarele afara si le spala, si spala perdelele si geamurile… Si asta pe vremea cind in Valea Jiului ningea cu funingine de sus si nimic nu se putea pastra curat.

Si cind venea ajunul Craciunului, fiecare gospodina zimbea satisfacuta. Treaba era terminata. “Casa curata… musafiri asteapta”… asa scria pe unele peretare vechi… va mai amintiti de ele?

……………..

In acelasi fel, in mod spiritual, nu poate exista nici bucurie, nici sarbatoare cind casa inimii noastre este murdara. Un gind bun si un obicei folositor… mai ales daca il traducem in limbaj spiritual - sa ne primenim si sa ne reimprospatam inima, ca mesajul Craciunului sa decoreze apoi dinspre inauntru in afara viata noastra… ”Caci un copil ni s-a nascut… un Fiu ni s-a dat… si Domnia va fi pe umerii Lui. “
http://www.peginduri.com/2011/12/obiceiuri-de-craciun-1.html

20 December 2016

DOMNUL A AUZIT...

Acum citeva ore le ceream citirorilor mei sa se roage pentru tatal meu. Acuma va scriu sa va multumesc. A iesit din operatie, inca este sub anestezie, dar doctorul a iesit din sala si ne-a spus ca tumoarea nu este canceroasa si ca, din punctul lui de vedere, odata ce trece perioada grea de dupa operatie, tati va fi bine.

Stim ca rinichii lui sunt in stagiul cinci... dar de asemenea stim ca Dumnezeu are planurile Lui si nu Se ia dupa observatiile noastre, oricit ar fi ele de exacte. Inainte de operatie, tati era vesel si angajat in discutii ca intotdeauna si sper sa isi revina in citeva zile, sa discutam iar politica, mai ales ca scena mondiala este destul de framintata.

Si acum ca v-am spus bucuria noastra, am sa va spun ca cei care sunt cu faradegea iertata si cu pacatul acoperit sunt numiti de Domnul "neprihaniti". Cititi Psalmul 32 daca nu ma credeti. Iar urmatorul Psalm,  Psalmul 33 incepe asa..."Neprihanitilor, bucurati-va in Domnul! Oamenilor fara prihana le sade bine cintarea de lauda."

Asa ca... dati tonul, va rog!... Sa inceapa cintarea de lauda!

19 December 2016

DOMNUL AUDE...

Astazi la ora 2:00, tatal meu va fi operat de tumoare la prostata. Ii rog pe cititorii mei care binevoiesc sa se roage impreuna cu noi pentru tatal meu - si ca voia Domnului sa se faca in viata lui... atit fizic, cit si spiritual.

Tati nu este pe mina doctorilor, el este in mina Domnului. Ne rugam ca zilele sa-i fie usoare si suferinta cit mai putina. Viata vine de la El si pina acum El i-a daruit zile, si atunci cind doctorii aveau indoieli - asa ca... ne plecam in fata lui Dumnezeu cu multumiri si cereri si credem ca El ne asculta si ne ajuta sa trecem si prin aceasta vale. In El este biruinta!

"Cind striga un nenorocit, Domnul aude si-l scapa din toate necazurile lui." Psalm 34:6

18 December 2016

Povestea Colindului..."O Noapte"

  
http://www.youtube.com/watch?v=qedoxGdmXuo&feature=fvw
http://www.youtube.com/watch?v=87q5dmW6zDg&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=JtQr81k3TSk&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=V6gnRvumDiA&feature=related


     Preotul Joseph Mohr cinta la orga. Si-a intins degetele lui lungi in formatia potrivita pentru acordul muzical cu care trebuia sa inceapa si apasa…dar nici un sunet nu iesi din orga bisericii. Si-a ridicat din nou degetele si a repetat miscarea…dar din nou, nici un sunet n-a intrerupt tacerea din biserica.
     Omul dadu necajit din cap. Se supara degeaba. Tuburile de la orga sint ruginite si nici restul nu era in conditie mai buna. Orga facea zgomote nepotrivite sau nu raspundea degetelor lui de luni de zile, si el sperase ca va supravietui pina cind omul care fusese chemat sa repare orga va ajunge la ei, cindva in primavara. Dar acum Decembruie 23 1818, orga in sfirsit si-a dat obstescul sfirsit si Biserica Sfintul Nicolae nu va avea muzica de Craciun.
     Si preotul ofta adinc. Poate daca o sa iasa sa se plimbe un pic o sa-i mai treaca naduful, se gindi el. Isi trase pe el o haina mai groasa si pasi afara in noapte. Respiratia i se ridica in aburi albi, caci era tare frig. Luna stralucea decorind cu lumina ei copacii acoperiti cu zapada alba si casele din orasul Oberndorf. Pasii lui faceau ca zapada sa scirtie si el se indrepta catre marginea acestui oras din Austria si incepu sa urce pe niste poteci ce mergeau in sus , pe munte.
     De la o inaltime oarecare a orasului Oberndorf, Parintele Joseph, admira riul Salzach in trecerea lui pe linga Biserica pastorita de el. Primavara cind se dezgheata riul, bucati mari de ghiata si zapada merg pe riu si umfla riul dezghetindu-se treptat pina ce riul se umfla asa de mult de apa ajunge pina la treptele bisericii. Umiditatea de la revarsarile astea de riu au dus la ruina instrumentului sau iubit…orga din biserica.
     Parintele Joseph se mai uita in sus catre Alpii Austriei. Stelute straluceau deasupra lor in aceasta noapte linistita. O ce noapte linistita…si Parintele Joseph s-a oprit dintr-o data lovit de niste ginduri. Bineinteles.”O noapte preasfintita”.El scrisese un poem cu citiva ani inainte cind numa ce ajunsese preot, si acesta era numele poemului scris de el…”O noapte preasfintita”.
    A doua zi Parintele Joseph se asternu la o alta calatorie. De data asta lua cu el si poemul. Si de data asta stiu exact unde se duce…se ducea sa il vada pe prietenul sau Franz Gruber, organistul bisericii St. Nicolae, care locuia in satul vecin.
     Franz Gruber fu tare surprins sa-l vada pe preot asa de departe de casa in seara de ajun de Craciun, si chiar si mai surprins cind acesta ii inmina poemul lui.
    In seara aia, la slujba, Parintele Joseph si Franz Gruber s-au asezat in fata altarului bisericii. Parintele Joseph avea in mina o chitara. Putu sa vada cu coada ochiului cum membrii congregatiei isi aruncau unul altuia priviri curioase...Ei nu vazusera si nu auzisera niciodata o chitara cintind in biserica lor si nicidecum in timpul masului din Ajunul Craciunului, cea mai sfinta noapte a anului.
     Parintele Joseph insa facu sa rasune citeva note simple la chitara , dupa care el si cu Franz Gruber incepura sa cinte. Vocile lor puternice rasunau in timp ce corul i-a insotit in cintare la un moment dat pentru refren. Melodia simpla pe care o compuse Gruber mergea mina in mina cu cuvintele simple ale poemului Parintelui Joseph.
     Cind ultimele note s-au stins in noapte, toata congregatia fermecata a stat fara miscare pentru o vreme apoi au inceput cu totii sa aplaude. Oamenii din Oberndorf au indragit nespus acel cintec, si planul Parintelui Joseph sa introduca muzica in Biserica St. Nicholas a lucrat.
     Citeva luni mai tirziu, cel care se pricepea la repararea instrumentelor muzicale veni in Oberndorf si gasi notele si cuvintele acestui cintec “O noapte” pe orga deasupra. Cintecul l-a incintat nespus si inainte de a pleca si-a facut o copie si a luat-o cu el.
     Specialistul de reparat instrumente a dat apoi cintecul la doua familii care erau cintareti si calatoreau din loc in loc dind concerte. Acestia au cintat acest cintec minunat calatorind prin Europa si pretutindeni unde l-au cintat oamenii i-au aplaudat. Asa ca , foarte curind cintecul a devenit foarte cunoscut in toata Europa. Si apoi in toata lumea.
     Astazi, corurile catedralelor si colindatorii de la New York, pina in Noua Zeelanda cinta acest simplu cintec care a fost cintat pentru prima data intr-o biserica mica din Muntii Alpi in Austria , intr-o seara de ajun de Craciun aproape cu 200 de ani in urma

16 December 2016

DIN PRICINA NUMELUI SAU...

     Nu cu mult timp in urma imi exprimam nelinistea cu privire la faptul ca nu ma simt destul de pocaita ca sa fiu sigura ca imi sint rugaciunile ascultate. Am auzit destule predici care spun ca daca nu sintem dupa voia Domnului si daca nu ne rugam dupa voia Lui, rugaciunile noastre nu ajung nicaieri.
     Am motive serioase sa doresc ca rugaciunile mele sa ajunga sus. Stiu ca Duhul Sfint se roaga cu suspine negraite pentru noi...mai stiu ca oricit as incerca sa fiu exact asa dupa cum doreste El, cit sint pe pamint inca port in mine germenul acela pacatos...acela care ma face sa am ginduri nepotrivite si vorbe nelalocul lor si deseori chiar gesturi si fapte nedemne de un copil al Lui Dumnezeu. Si cum ma lamentam asa, o prietena mi-a spus sa recit Psalmul 23...
     Si am inceput..."Domnul este Pastorul meu: nu voi duce lipsa de nimic. El ma paste pe pasuni verzi si ma duce la ape de odihna; imi invioreaza sufletul, si ma povatuieste pe carari drepte, din pricina Numelui Sau. 
     -Opreste-te!...mi-a zis...
     Si m-am oprit...
     -Mai spune odata ultimele cuvinte...
     Si le-am rostit cumva confuza...
     -Din pricina Numelui Sau...
     Si am stat...si am stat si m-am gindit si am inceput intr-un tirziu sa inteleg ca tot ce face El pentru mine este din pricina Numelui Sau, din pricina Fiului Sau si nicidecum nu este o reactie la incercarile mele de a fi mai buna, mai acceptabila...
     Asta nu trebuie sa ne impiedice sa incercam sa ii ascultam poruncile si sa ne comportam in accord cu El; dar o facem din dragoste si respect, si nicidecum ca o moneda de schimb pentru absolut niciuna din binecuvintarile pe care le primim si care sint acte de dragoste dumnezeiasca - de o natura speciala - o valuta forte pe care doar cerul a putut s-o dea.
     Si a dat-o sub forma unui copilas neputincios nascut intr-o seara rece , intr-o cetate aglomerata...in cel mai umil colt de lume...intr-un grajd din cimpia Bethleemului.
     Sarbatoreste intreaga lume Craciunul...Ziua cind s-a nascut Cel ce poarta un nume mai presus de toate numele...si din pricina Numelui Sau pot sa ma rog linistita uitind si lasind in urma cine sint sau cine am fost, si gindindu-ma la cine voi fi intr-o zi "din pricina Numelui Sau..."
..................
     Asta vara am vizitat Bethleemul. Bethleemul este in partea locuita de palestinieni. Un gard inalt de sirma pe alocuri si de piatra in alte parti inconjoara orasul; si palestinienii nu au voie sa paraseasca orasul. Acuma nu fac aici politica si nu spun cine are dreptate si cine nu are, ca noi toti stim ca acel pamint n-a fost niciodata Palestina ci ca apartine evreilor; dar am sa va povestesc impresiile mele din Bethleem..."Casa piinii".
    Soferul de taxi care ne-a dus era palestinian si povestea de viata grea pe care o duc palestinienii acolo. Si nu ma indoiesc. El spunea ca atunci cind evreii au tras acel gard care sa separe zona locuita de palestinieni de restul locuit de evrei au trecut printre doua case locuite de doi frati de pilda si i-a despartit - si ca si la Berlin sint rude si frati care nu s-au mai vazut de mai bine de 10 ani. Dar in Bethleem sint si credinciosi nu numai musulmani. Spuneau crestinii dintr-un magazin de bijuterii ca musulmanii se poarta cu ei mai bine decit evreii...Lucru destul de trist.
     Soferul mai zicea ca a facut facultatea in Bethleem dar desi avea pasaport si putea trece in Ierusalim, nu putea sa aiba o slujba folosindu-se de educatia primita in Bethleem, si de aceea se facuse taximetrist. Mai spunea el ca majoritatea palestinienilor din Bethleem sint agricultori si crescatori de animale si ca atunci cind evreii au izolat portiunea ocupata de palestinieni au incorporat in terenul lor toate sursele de apa asa ca palestinienii nu pot sa practice agricultura din lipsa apei.
     Tensiunea este atit de mare acolo ca o poti taia cu cutitul... La intrarea in Ierusalim soldatii au oprit taxiul, dar cind ne-au vazut pe noi... citeva perechi de ochi albastri in masina, au stiut ca sintem turisti si ne-au dat drumul in citeva secunde. Palestinienii insa care lucreaza in Ierusalim stau la rind si uneori ii tine acolo ore in sir fara nicio treaba.
     Acuma motivele sint cunoscute... si actele teroriste facute de palestinieni. Dar printre ei sint si oameni care ar vrea sa traiasca linistiti si sint si crestini. Concluzia mea este ca numai Dumnezeu mai poate face pace acolo. Si cind te gindesti ca, in urma cu peste 2000 de ani ingerii din cer au cintat acolo despre pace... E aproape ironic pentru ca nu cred ca exista un loc in lume cu o politica mai complicata, cu o incarcatura de ura si o situatie mai lipsita de solutii...

      Si totusi exista o solutie... Isus Christos, pruncul nascut acolo in Bethleem poate sa aduca pace nu numai intre palestinieni si evrei, dar in intreaga lume. Sa ne rugam pentru pacea Ierusalimului... pentru pacea din Bethleem cintata de ingeri, pentru pacea din tarile noastre chinuite de guverne mincinoase si corupte. Sa ne rugam ca Domnul Pacii sa revina pe pamint...
..........................
     In cimpia Bethleemului, peste drum de locul unde se spune ca ingerii s-au aratat pastorilor, este un restaurant facut dintr-un cort urias. Eram flaminzi si am intrat sa mincam. Ne-au adus atitea feluri de mincare ca n-am stiut ce sa mincam... si toate gustoase... Nu va pot exprima simtamintele pe care le aveam stiind ca pasim pe un loc vizitat de ostile ceresti. Va dati seama ce experienta deosebita?
   







In Bethleem am intrat intr-un magazin de bijuterii. Proprietarii erau crestini. Pe linga bijuterii aveau si o multime de lucruri facute din lemn de maslin. Lemnul de maslin este foarte frumos la culoare. In Israel din cauza climei secetoase nu rezista multi pomi daca nu sint irigati- dar maslinul supravietuieste si in desert. Ziceau in gluma acesti oameni ca se bucura ca maslinul nu creste in China ca altfel chinezii le-ar fi luat pina acuma si sursa asta a lor de intretinere...In poza, cu fata proprietarului acelui magazin.


 Mai sus taximetristul nostru palestinian...mai jos Biserica din Bethleem. In interiorul ei a fost incorporat locul unde se spune ca S-a nascut Domnul Isus.
 Daca va uitati bine pe poza de mai jos la acea usita mica...puteti vedea ca la inceput cind a fost construita biserica a fost o intrare mare...dar pentru ca otomanii au intrat pe cai si camile, au facut o intrare si mai mica - ca un arc, iar in cele din urma , pentru ca nu se intra inauntru cu reverenta cuvenita au zidit si intrarea aceea si acum usita este atit de mica incit oricine intra, daca nu este copil sau pitic, trebuie sa se aplece ca sa intre inauntru...si astfel vrind nevrind sa dea cinste locului aceluia.

   

SALI SABRI LA MODESTO...

.
..Ieri am avut o surpriza. De fapt... am avut mai multe surorize. In primul rind, am facut doua greseli la lucru si cineva mi-a bagat nasul in ele. A trebuit sa recunosc, sa corectez si sa-mi cer scuze. Partea proasta este ca departamentul meu se ocupa cu rectificarea greselilor facute de alte departamente. A venit treaba respectiva nesperat de bine...?!
     In al doilea rind, am ajuns acasa, si cum am intrat din garaj in spalatorie, am vazut usa de la bucatarie deschisa. Bineinteles ca n-o las deschisa, ca in spalatorie au acces cei doi ciini (al meu si al lui Deb. Deb l-a adus, ca sa nu-l "omoare" Danny ca facea prostii...). Am intrat in panica in secunda in care am vazut usa deschisa. Si am avut de ce... Catelul si-a facut treburile si mi-a "decorat" intreaga casa... camera dupa camera. Atit... ca deja imi creste iarasi tensiunea numai cind ma gindesc.
     Dar ziua a avut si o surpriza nemaipomenit de frumoasa. Si neasteptata. Sali Sabri, despre care am scris mult pe blogul asta cu ani in urma, tinarul turc evanghelist din Medgidia printre musulmanii turci de acolo, m-a sunat si mi-a facut o vizita. Vizita a fost scurta, asa ca de cum a venit mi-am luat poseta si ne-am dus sa luam cina impreuna. I-am propus doua restaurante: unul japonez si unul grec. Cel japonez era inchis, asa ca ne-am dus la greci. Dar desi mincarea a fost buna, conversatia cu Sali a fost si mai buna.
      El este aici in America pentru niste studii post universitare, specializare in domeniul islamului - la Moody. Si cum ma stiti pe mine finuta de felul meu, de cum l-am vazut l-am intrebat ce cauta la studii in America in vreme ce are atita treaba in Romania printre turcii lui. I-am zis ca pute Romania de atitea doctorate si doctoranzi si tot felul de oameni instruiti si educati - ca un doctorat de exemplu nu mai impresioneaza pe nimeni si nu mai inspira nimic. Departe de a se simti sifonat, fratele meu turc a zis ca am dreptate si ca si el se mira ca a ajuns pe aici, dar asa a fost situatia si i s-au oferit aceste sanse neasteptate sa isi imbunatateasca cunostiintele si sa stie mai mult si mai bine sa lucreze cu turcii lui.
     Apoi si-a cerut scuze ca a inchis blogul. Eu am fost suparata atunci cind l-a inchis, dar el mi-a spus de ce l-a inchis. Si nu tocmai pentru protectia lui, cit pentru protectia familiei lui si a musulmanilor care isi predau viata lui Christos uneori in situatii critice de familie. Daca noi ne uitam la televizor sa vedem cit de "blinzi" sunt musulmanii in Europa pe unde ajung, Sali are urme de cutit pe propriul sau trup semn al "mingaierilor" celor care au intrat cu cutite si sabie in biserica si l-au atacat in timp ce predica Evanghelia.
      In aceste conditii insa, s-au ridicat din nimic in Dobrogea trei biserici de frati turci si lucrarea merge inainte. Si... a inceput si continua doar prin... credinta. Dumnezeu face minuni si astazi, doar sa cascam ochii sa le vedem.
      Pentru cei care il cunoasteti si cunoasteti povestea lui simpla, dar minunata, va rog sa continuati sa va rugati pentru Sali Sabri, Luminita si cele doua fetite ale lor. Dumnezeu ii foloseste intr-un mod minunat. Slava Lui!

15 December 2016

CUVINTUL ZILEI...

"...Oamenilor fara prihana le sade bine cintarea de lauda." Ps. 33:1b
....................
De observat - nu "lauda de sine". Eu numa' zic...

10 December 2016

DARURI... IN VALUTA FORTE...

DOMNUL WASHINGTON
de Les Brown
(Traducere de Rodica Botan)
(poza http://www.creditunionbusiness.com/2012/01/09/confidence-how-to-have-it-and-increase-it/)

Intr-o zi, pe cind eram intr-a unsprezecea, m-am oprit intr-o clasa sa astept un coleg. In timp ce stateam acolo, Domnul Washington, un profesor, a aparut dintr-odata si mi-a cerut sa ma duc la tabla sa scriu ceva… I-am spus ca nu pot. Si el m-a intrebat: ”Da de ce nu poti?” I-am raspuns: ”Pentru ca nu sint unul din studentii dumneavoastra.” El mi-a replicat: ”Dar nu conteaza; du-te la tabla oricum!” I-am spus din nou: ”Nu pot.” Si m-a intrebat din nou: ”De ce nu poti?” Dupa o pauza, i-am spus in sfirsit… cu rusine… “Pentru ca sint 'Educable Mentally Retarded' (educabil… dar redus mintal)”. A venit de unde era pina la mine, s-a uitat drept in ochii mei si mi-a zis.”In viata ta sa nu mai spui asta. Opinia altora nu trebuie sa devina realitatea ta.”

A fost un moment de eliberare pentru mine. Pe de o parte, m-am simtit umilit pentru ca toti elevii au ris de mine. Ei stiau ca sint in clasa de “educatie speciala”. Dar pe de alta parte, m-am simtit eliberat pentru ca acest om mi-a atras atentia asupra faptului ca nu trebuia sa traiesc in contextul impresiilor altora despre mine.

Si Domnul Washington a devenit mentorul meu. Inainte de experienta asta, am ramas repetent de doua ori. Am fost astfel identificat ca retardat mintal, dar educabil… in clasa a cincea, m-au obligat sa repet clasa a patra si am ramas din nou repetent in clasa a opta. Asa ca ceea ce a spus acest profesor a facut o diferenta dramatica pentru viata mea. Acuma am obiceiul sa spun totdeauna ca el s-a comportat parca  in mentalitatea lui Goethe, care a spus: ”Uita-te la un om asa cum este si o sa devina mai rau. Dar uita-te la el ca si cind ar fi ceea ce ar putea deveni si va deveni ceea ce ar trebui sa fie.” Ca si Calvin Lloyd, Domnul Washington credea ca “Nimeni nu se ridica… la asteptari mici”. Acest om intotdeauna le-a transmis elevilor lui sentimentul ca asteapta mai mult de la ei, si toti elevii se straduiau sa devina mai buni ca sa se ridice la inaltele lui asteptari.

Intr-o zi cind inca eram junior, l-am auzit vorbindu-le elevilor seniori care absolveau. Si le spunea… ”Aveti in voi lucruri grozave… ceva maret. Daca numai unul dintre voi ar putea sa vada pentru o clipa maretia la care va puteti ridica… sa posede o viziune mai larga a ceea ce sinteti cu adevarat, a ceea ce aduceti prin voi acestei planete, a ceea ce este special in voi… atunci intr-un context istoric veti vedea ca prin voi si datorita voua lumea nu va mai fi niciodata la fel ca inainte. Puteti sa-i faceti pe parintii vostri mindri de voi. Puteti sa faceti scoala mindra ca are asemenea elevi. Puteti fi mindria comunitatii in care traiti. Puteti fi o binecuvintare pentru milioane de oameni”.  El le vorbea seniorilor, dar eu simteam ca imi vorbesa mie.

Mi-aduc aminte cind elevii l-au aplaudat cu totii ridicati in picioare. Cind a plecat de acolo, am fugit dupa el in parcare si i-am spus “Domnule Washington, iti mai amintesti de mine? Am fost si eu in public cind le-ai vorbit absolventilor.” Si el m-a intrebat: ”Ce faceai tu acolo? Tu esti junior.” I-am spus: ”Stiu, dar in timp ce le vorbeati, v-am auzit vocea, ca eram la in fata salii. Si am intrat… Prelegerea pe care le-ati tinut-o a fost pentru mine, Domnule Profesor. Ati spus ca au ceva maret in ei… Si eu am fost acolo in 'Auditorium'. Am si eu in mine ceva maret, Domnule Profesor?”

El mi-a raspuns:”Da , Domnule Brown… ai!”. "Chiar daca am cazut la engleza, si matematica, si istorie, si trebuie sa ma duc in vacanta la scoala ca sa recuperez? Ce ma fac cu situatia asta, Domnule? Sint mai incet decit majoritatea copiilor. Si nu sint atit de destept cum este fratele sau sora mea care studiaza la Universitatea din Miami”...

“Nu conteaza. Asta inseamna doar ca trebuie sa lucrezi mai mult ca ei. Notele nu determina cine esti tu sau ce ai sa produci in viata.”

“As vrea sa-i cumpar mamei mele o casa”… “E posibil, Domnule Brown. Ai sa vezi ca ai sa poti.” Si se intoarse si disparu din fata mea. “Domnule Washington?”... ”Care-i problema acuma?...” “Um… Eu voi fi ala… sa ma tii minte… sa tii minte numele meu! Intr-o zi ai sa auzi… Am sa te fac sa fii mindru de mine… Eu voi fi ala de care ai vorbit astazi, Domnule Profesor…!!!”

Scoala era tare grea pentru mine. Ma treceau profesorii pentru ca nu eram un copil rau. Am fost un copil cuminte, eram dragut cu toata lumea… faceam pe toata lumea sa rida; eram politicos, eram respectuos. Asa ca profesorii ma treceau si asta nu mi-a fost de prea mare folos. Dar Domnul Washington ma tinea sub presiune sa invat… ma facea sa fiu responsabil. M-a facut sa inteleg ca sint in stare sa ma descurc si ca pot functiona ca oricare altul.

Astfel a devenit instructorul meu in anul cind am devenit senior chiar daca inca eram in clasa de “Educatie Speciala”. In mod normal elevii din categoria asta nu pot sa participe la orele de “Speech” si “Drama”, dar cumva s-au facut reguli speciale pentru mine. Directorul a realizat ce fel de legatura strinsa era intre mine si acest profesor si impactul pe care il avea aceasta relatie, pentru ca dintr-odata am inceput sa ma ridic din punct de vedere academic pentru prima data in viata mea. Voiam asa de mult sa calatoresc cu departamentul de drama al scolii, si ca sa pot merge cu ei trebuia sa fiu pe lista de onoare a directorului scolii. Asta era pentru mine mai mult decit un miracol.

Domnul Washinton a schimbat si modelat in mintea mea imaginea care o aveam despre mine. Mi-a dat o viziune mai mare despre mine, dincolo de conditiile mele mintale sau de circumstantele mele.

...Dupa mai multi ani, am produs cinci filme speciale care au aparut la televiziunea publica. Niste prieteni de-ai mei l-au chemat pe Domnul Profesor Washington cind programul meu numit “Tu meriti” se rula pe programul de educatie al televiziunii din Miami. Stateam linga telefon si asteptam, cind profesorul m-a sunat in Detroit. Si mi-a zis…

”Pot sa vorbesc cu Domnul Brown, va rog?”
“Cine e la telefon?”…
”Tu stii cine e.”
”Oh, Domnul Washington, sinteti dumneavoastra…”
“Ala esti tu… cel de care am vorbit atunci… nu-i asa?” mi-a amintit el de vechea conversatie…
“Da, domnule Profesor… ala sint eu…”
............................
O singura opinie conteaza... oricare ar fi conditia ta fizica, sau mentala, sau emotionala... Dumnezeu are un plan unic cu fiecare dintre noi, motiv pentru care n-are rost sa ne comparam unul cu altul. Ca si cum merele, si perele, si portocalele, si alte fructe ar da concurs... care este cel mai bun, mai frumos... mai necesar... Chiar! Fiecare dintre noi am fost inzestrati cu anumite atribute... in loc sa invidiem atributele altora, mai bine sa valorificam ce avem...

Cineva a facut o groaza de bani vinzind cartofi prajiti... Mc Donalds... cine si-ar fi putut inchipui ca se poate asa ceva? Altcineva s-a facut cunoscut in toata lumea cintind la nai... pina si in America gasesti muzica lui peste tot. Altcineva sta acasa cu copiii si creste cei mai frumosi si mai cuminti copii... asta nu este lucru de nimic.

Ala sint eu... ala esti tu... numai sa vrei!!! Si... ce-ar fi ca sa ne uitam imprejurul nostru si sa gasim pe cineva care are nevoie de putina incurajare... Nu mi-o luati in nume de rau... nu-i apreciez nici eu pe oamenii care zimbesc fals si iti arata o bunatate pe care de fapt nu o au... dar o prezinta ca tot ei sa arate mai bine. Daca nu aveti in voi dorinta sincera sa ridicati moralul cuiva... nu faceti gesturi care nu sint sincere - nu merita. Dar asta nu inseamna ca nu ne putem uita in jur... sa ne uitam cu inima, nu doar cu ochii... si sa cautam persoana aia deosebita care ar putea folosi o incurajare... putinul nostru ar putea fi exact ceea ce le lipseste ca sa paseasca cu incredere in viata... Ce dar minunat!...

09 December 2016

“Si nu uitati niciuna din binefacerile Lui…”

Oare asta nu tine de amintiri? Cite amintiri minunate am putea sa "nu uitam" si periodic sa ni le amintim? In asteptarea Craciunului, ma inunda in fiecare an amintirile... Cumva Craciunul reuseste sa ma faca sa ma simt din nou copil. Asta este sarbatoarea mea preferata. Stiu ca sint alte sarbatori  mai importante, dar undeva inauntrul meu exista o fetita care nu vrea sa creasca nicicum, sa se maturizeze, sa devina solemna si distinsa... si periodic isi cere drepturile ei imature.
     Bineinteles ca la anii mei si fiind eu insami deja strabunica nu-mi mai pot permite s-o chiar las sa-si faca de cap… desi citeodata o mai pierd din vedere si face cite o boacana... Dar tot ea mi-aduce aminte de timpuri vechi si fericite; cind stiam prea putin de nevoi si de greutati si cind faceam planuri mari… si cind primeam cadoruri ce-mi luau respiratia. Sint sigura ca nepotii mei ar ride daca le-as spune ca o pereche de manusi de lina si un joc de carton cu numele “Nu te supara, frate” erau cadourile care ma lasau fara grai… Dar ...daca as putea cintari cumva bucuria ce-o aveam eu primind manusi si bucuria care o arata ei primind... o lista intreaga de lucruri scumpe... cred ca eu ies cistigatoare.
     Mi-aduc aminte in mod special cum ningea… Mi-aduc aminte cind ningea cu fulgi mari, parca erau bulgarasi mici de stelute lipite una de alta… iar altadata veneau stelutele singure, pluteau usor, si noi copiii le prindeam in manusa si le admiram, ca nu erau doua la fel. Invatasem numai ca Dumnezeu este Creatorul si cum El ne-a creat pe fiecare dintre noi atit de diferiti - unici - si uitindu-ne la stelute aplicam ceea ce invatasem si ne minunam cum poate sa le faca Dumnezeu atit de diferite…
     Poate va scrieti unele dintre aceste amintiri... poate le puteti trimite acelora care sint inclusi in amintirile dumneavoastra... poate aceste rinduri pot deveni cadoul cel mai de pret pe care puteti sa-l oferiti cuiva. Si poate... poate va daruiti astfel un cadou nepretuit pentru Craciun... Undeva... de-a lungul rindurilor pe care le veti scrie veti realiza poate... ca mine... ca binefacerile Lui au fost totdeauna cu noi de-a lungul anilor... Si aceste binefaceri nu se vor sfirsi niciodata!

08 December 2016

MIINILE LUI DURER



 În secolul al XV-lea , într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18! Pentru a-şi întreţine familia tatăl , bijutier de profesie era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.
       În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia din Nürenberg.
       După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.
       Apoi, într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani. Lucrările fratelui sau au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor  profesori iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante. Când s-a întors în satul sau familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzică şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru că el să-si îndeplinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost: ... "si acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine."
       Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea albert. Lacrimile îi curgeau pe faţă palidă iar capul plecat şi-l mişcă dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu nu, nu, nu.
       În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi , ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând. "Nu , frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o data, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atăt de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pt mine e prea târziu."
       Mai mult de 450 ani au trecut. Până acum sute din capodopereale lui Albrecht Dürer ) portrete, schiţe , desene in cărbune, gravuri etc. sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ţie îţi e familiară doar una singură, a cărei reproducere o poţi avea acasă sau la birou. 
       Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul sau, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui sau mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer.
        Şi-a denumit opera simplu "mâini", dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodopera sa şi a redenumit tributul iubirii "mâini în rugăciune ".
       Data viitoare când vezi o copie a acestei creaţii emoţionante, mai priveşte-o odată. Da-i voie să-ţi amintească, dacă mai aveai nevoie... că nimeni, nimeni nu reuşeşte singur. 

DE SUB FINICUL DEBOREI

1
Nr. 62, Decembrie 2016 Revistă crestină pentru femei
”Dar îngerul le-a zis :
„Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună,
care va fi o mare bucurie pentru tot norodul : astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul” Luca 2:10-11
Aurelia Gabor
1425 Zion Church Rd., Hickory, NC 28602, Tel. 36o-944-9638 ;
EMail : aureliagabor@yahoo.com
2
Cuprins
L-am găsit și eu, Aurelia Gabor.......................................................................3 Maxime, Lenuța Amurăriței Pus......................................................................6 Corul Polițiștilor, Romania 2016......................................................................7
Într-o seară de Crăciun, Olympia Nenu...........................................................9 Gândind la anii ce-au trecut..., Dr. Mariana Goron........................................15 Dumnezeu mi-a rămas credincios, Ligia Salasan Bejera...............................16 Examinează-ți inima, Ana Tătar Andraș.........................................................17 Colindă la Petrila, Rodica Boțan......................................................................18 Muzica, Dr.LigiaMiclea.................................................................................20 Rubrica Gospodinei...........................................................................................22
3
Nota Editorului
Aurelia Gabor
L-am găsit si eu...
”După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudea, în zilele împăratului Irod, iată că au venit nişte magi din Răsărit la Ierusalim şi au întrebat : „Unde este Împăratul de curând născut al Iudeilor ?
Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui.”
Matei 2:1-2
Curând după nașterea Domnului Isus Hristos, spune Biblia că ”niște magi”, care primiseră vestea venirii în lume a ”Regelui Iudeilor”, prin intermediul unei stele speciale care, în final i-a și călăuzit la locul unde se găsea Regele, au și pornit la drum să Îl găsească. În mintea noastră de acum, deși avem la îndemână tot felul de aparate de direcționare la toate nivelele, care de care mai performante, încape cu greu ideea că, totuși, magii L-au găsit pe Domnul Isus, fără aparatura de care dispunem noi astăzi.
Cum au procedat ? Care au fost "semnele" după care s-au ghidat ? Care sunt ”semnele” care ne spun și nouă astăzi că Domnul Isus S-a născut ca om, a murit pentru păcatele noastre și acum este viu în vecii vecilor ? Iată câteva întrebări pe care mi le-am pus și eu acum, în preajma apropierii sărbătorii nașterii Lui și, poate că, răspunsurile ce le vom găsi mai jos vor aduce claritate și lumină și multora dintre cititoarele revistei. Sper ca, ilustrația ce urmează să ne ajute să înțelegem ce anume a făcut ca magii să nu greșească destinația și să Îl găsească pe
Pruncul sfânt, născut în Betleemul din Iudeea.
Să presupunem că dorim să facem o călătorie la Washington DC, cu scopul precis de
a-l întâlni pe președintele țării. Avem informația că acesta locuiește în Washington DC, la Casa Albă. Dar, unde se găsește Casa Albă ? În final, ne vom informa și vom afla că adresa este 1600 Pennsylvania Avenue. Un binevoitor căruia i-am cerut informații ne va descrie ”locuința” președintelui ca pe o clădire mare și impozantă, păzită de o gardă bine instruită, gata să acționeze dacă este nevoie. În același timp, această rezidență însă poate fi și vizitată. Suntem încurajați să încercăm să localizăm și avionul prezidențial pe care scrie Air Force One, cu care circulă președintele și pe care, poate, îl vom zări parcat în curtea Casei Albe. Dacă vom vedea un om ieșind din Casa Albă și înconjurat de ofițeri de poliție și detectivi civili, acesta este un alt semn că am avut șansa să îl vedem chiar pe președinte în persoană. Poate îl vom vedea urcând în elicopterul prezidențial. Nu e greu să îl reperezi, deoarece întotdeauna este înconjurat de fotografi și ziariști. Semnele că l-ai văzut pe președinte sunt : securitatea din jurul lui, pompa cu care este tratat și publicitatea care îl încojoară oriunde merge.
4
Dacă vom dori să cunoaștem ”semnele” moștenitorului tronului Angliei, va fi suficient să ne uităm la diferite coperte de reviste și imediat îl vom vedea pe Prințul Willliam și pe alții din familia regală. Dar, care sunt semnele pe care Dumnezeu le-a ales pentru a scoate în evidență sosirea în lumea noastră a Prințului Cerului și al Pământului ? Haideți să vedem câteva din ele.
Dumnezeu a ales ca Mântuitorul lumii să apară în lumea noastră ca un Copilaș, învelit în scutece sărace și primul Lui pătuț să fie o
iesle. Din nefericire însă, cu foarte mici excepții, întreaga lume de
atunci nu a observat acest ”semn”.
Nici chiar iudeii, în mijlocul
cărora și pentru care, în mod special a venit Domnul Isus pe
Pământ, nu L-au putut recunoaște pe Cel pe care Îl așteptau, de fapt,
de milenii. Și asta, în ciuda faptului că, profetul Mica a vestit, cu
sute de ani înainte că :
”Şi tu, Betleeme Efrata, cu toate că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel...” (Mica 5:2). Nici poporul evreu și nici liderii religioși ai acestuia, nu L-au recunoscut pe Regele lor, întrucât nu aveau puterea spirituală de a vedea divinul în ordinar. Cu siguranță că, aceștia așteptau ceva spectacular, care să fie văzut de toată generația care trăia atunci în acea arie. Liderul așteptat de poporul evreu trebuia - în accepțiunea lor - să fie cineva capabil să îi elibereze de sub dominația romană sub care se aflau atunci. Evreii voiau un semn vizibil dar, în nici un caz nu s-au așteptat ca Regele lor să Se nască într-o iesle și să fie înfășat în scutece sărace. Semnul acesta a fost mult prea simplu pentru ei, în vremea aceea și, din nefericire, a rămas mult prea simplu și inacceptabil și pentru mulți dintre noi, până în zilele noastre.
Un copilaș special. La naștere, Domnul Isus Hristos nu a fost jumătate Dumnezeu și jumătate om, ci El a avut un statut unic, fiind în același timp, atât Dumnezeu, cât și om. Este adevărat că, pentru mintea umană, limitată în înțelegere și percepție, această afirmație pare o glumă. Dar, Domnul Isus a fost Singura persoană care, în toată istoria omenirii a avut acest statut. El nu a încetat să fie Dumnezeu, deși, pentru o vreme a renunțat la toată gloria cerească în care a trăit până atunci și a fost om până în ultima fibră a corpului Său. El S-a născut cu trup de carne ca și noi, cu simțuri și emoții ca și noi, cu nevoi de hrană și îmbrăcăminte la fel ca orice om de pe pământ. Desigur că, pentru mințile noastre este un adevărat mister, dar în El au fost două naturi întrunite într-o singură persoană. Pe marginea dumnezeirii totale a Domnului Isus Hristos s-au dus multe dispute teologice, adevărate bătălii între teologii lumii și încă se mai duc. Dar aceasta este ceea ce stă la baza credinței mele și ar trebui să stea la baza credinței oricărui creștin : Domnul Isus Hristos, intrat în lumea noastră ca un copilaș cu totul special este Singurul și Adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, care a îmbrăcat chip de om !
Un Dumnezeu al surprizelor. Pentru mine personal și cred că pentru toți cei care au experimentat prezența Domnului Isus în viața lor personală, nu există nici o îndoială că Cel născut în Betleem este Dumnezeul surprizelor. Este adevărat că, din perspectiva noastră umană limitată, modurile Lui de a lucra de multe ori nu fac nici un sens pentru noi. Dar, când vom privi în urmă la felul în care s-au desfășurat anumite evenimente speciale din viața noastră, nu vom putea decât să cădem în genunchi și să Îi mulțumim că
5
nu ne-a făcut după ”indicațiile” noastre și nici după cum noi am stăruit de multe ori, înaintea Lui, să ne rezolve problemele. Și aceste constatări trebuie să fie o mare încurajare pentru noi, deoarece aceasta îmi reamintește din nou și din nou, că El este Dumnezeu și că eu nu sunt ! Te-a surprins vreodată Domnul Isus Hristos prin modul în care S-a apropiat de tine sau de problema ce o aveai ? Pe mine m-a surprins - și nu o dată - prin răspunsuri instantanee la rugăciuni, prin oportunități speciale ce mi le-a scos în cale dar și prin încercări neașteptate la care m-a expus pentru a mai ”ciopli” colțurile tăioase ale caracterului meu sau pentru a mă mai opri din rutina zilnică și a-mi reaminti că El este un Dumnezeu gelos, care dorește să aibă prioritate absolută în viața mea. Dacă modul în care Domnul Isus S-a născut în lumea noastră a fost și a rămas o surpriză pentru omenire, El continuă să fie un Dumnezeu al surprizelor dintre cele mai plăcute pentru mine și, El poate fi la fel și pentru tine.
Magii L-au căutat pe Împăratul iudeilor și L-au găsit. Dar, chiar dacă din greșeală, inițial s-au dus să Îl caute la palatul lui Irod, în final au înțeles că El se află într-o iesle, poate într-un loc unde era nevoie de reparații serioase, acolo unde mirosea greu și unde nu exista confort. Astăzi, dacă vrem să Îl găsim pe Domnul Isus și să Îl invităm în inimile noastre, nu Îl vom găsi, nici chiar de ziua Lui de naștere, acolo unde abundă veselia, bogăția, mesele încărcate și oamenii care se distrează. Pe El Îl vom găsi acolo unde există suflete zdrobite și
smerite, bolnave de povara și greutatea păcatelor personale, acolo unde cei apăsați Îl cheamă cu durere și speranță. Da, El a venit să fie un Eliberator, dar nu să ne elibereze de liderii noștri politici sau să ne încadreze în partidele mai mari sau mai mici ale timpului nostru, ci El a venit să aducă eliberarea de sub osânda păcatului. A fost o zi în care m-a găsit și pe mine și nu m-a mai lăsat din brațul Său. Te caută astăzi și pe tine, pentru a te elibera de toate îngrijorările tale, de păcatele despre care cel rău îți spune neîncetat că nu mai există iertare, de bolile tale fie că sunt de natură fizică sau spirituală. Da, El este un Eliberator diferit de tot ceea ce omenirea a cunoscut până acum. El îți oferă o libertate care va continua în veșnicie.
Dacă cea mai mare nevoie a omenirii ar fi fost să avem mai multă informație, Dumnezeu ne-ar fi trimis un educator !
Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost tehnologia, Dumnezeu ne- ar fi trimis un om de știință !
Dacă cea mai mare nevoie a oamenilor ar fi fost banii, Dumnezeu ne- ar fi trimis un economist !
Dacă cea mai mare nevoie pentru oameni ar fi fost să se distreze, Dumnezeu ne-ar fi trimis un actor de mare clasă !
Dar nevoia noastră cea mai mare a fost să fim eliberați și iertați de păcatele noastre. De aceea, Dumnezeu ne-a trimis un Mântuitor, care este Hristos Domnul !
6
Maxime
Lenuta Amuraritei Pus, San Francisco, California
  •   "Cel mai puternic copac nu este cel protejat în pădure,
    ci cel care stă în câmp, care e în continuă luptă cu vântul"

  •   "Un moment de răbdare când ești nervos, îți scutește 100 de momente de regret"
  •   "Harul Lui Dumnezeu îl smereste pe om fără a-l înjosi și îl înalță fără a-l face să se mândrească"
  •   "Nu trebuie să îți pară rău de cel ce renunță la orgoliul lui pentru o prietenie, ci de cel ce pierde o prietenie pentru prea mult orgoliu"
  •   "Cuvintele adevărate nu sunt mereu frumoase ; nici cuvintele frumoase nu sunt întotdeauna adevărate"
  •   "Nu confunda cuvintele cu dispoziția proastă ; pentru că dispoziția ți-o vei schimba, dar cuvintele nu le vei mai putea înlocui"
  •   "Înțelepciunea nu stă în numărul mare de cuvinte, ci în adevărul lor"
  •   "Este cumplit să trăiești cu impresia că nu ai făcut destul, pentru
    oamenii care ar fi meritat totul"
  •   "Iertarea este răzbunarea oamenilor buni"
  •   "Dacă ai dușmani, iartă-i - Crăciunul înseamnă pace !
    Dacă ai greșit, căiește-te - Crăciunul înseamnă iertare ! Dacă nu ți-ai mai întâlnit prietenul de mult, caută-l - Crăciunul înseamnă întâlnire !
    Dacă vezi un om necăjit și lipsit, întinde-i mâna și oferă-i
    ajutor - Crăciunul înseamnă compasiune și milă !"
  •   "Trebuie să fi trăit neliniștea așteptării, ca să cunoaștem prețul
    timpului"
  •   "O credință fără dragoste este ca un lemn ce arde, dar care nu dă căldură"
  •   "Raiul nu este locul celor care se tem de iad, este locul celor care Îl iubesc pe Dumnezeu"
  •   "Orgoliul, ambiția și răutatea distrug într-o secundă, tot ceea ce inima și sufletul au construit foarte greu"
  •   "Cele mai puternice arme pe care omul le are la dispozitie sunt dragostea și rugăciunea"
7
De pe câmpul de misiune - România 2016
Corul Politistilor - Aurelia Gabor
Am avut încă o ocazie să experimentez cuvântul care spune că „Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit şi îndurările Lui
încă nu au ajuns la capăt” când, pe data de 22 iulie, am ajuns cu bine în România. Un nou timp de îmbogăţire spirituală, pentru care Îi sunt recunoscătoare și datoare Celui care a pregătit, din veşnicii şi acest timp binecuvântat.
După prima duminică din 24 iulie şi apoi săptămâna care a urmat, când m-am revăzut cu mulţi dintre cei dragi, a urmat o programare riguroasă a timpului ce îl aveam de petrecut aici, pentru a-l folosi eficient şi cu folos.
În ultima duminică a lunii iulie, am vizitat Biserica Penticostală Golgota, din Hunedoara, o clădire frumoasă şi arhiplină. În drumurile mele prin România am vizitat multe biserici, dintre care cel puţin jumătate sunt adevărate „catedrale” dar care, cu părere de rău o spun, sunt pe jumătate goale. Aceasta însă era plină ochi. Motivul pentru care am decis să vizitez această biserică a fost că, în această duminică, aici era invitat Corul Poliţiştilor Creştini din România, despre care am auzit multe cuvinte frumoase şi, despre mărturiile câtorva dintre membrii acestei asociaţii creştine am scris şi la revistă. Şeful Inspectoratului de poliţie pe judeţul Bihor a ţinut ora de rugăciune şi a vorbit despre bucurie. Am ascultat cu atenţie modul de abordare al acestui subiect deoarece, recent şi eu am făcut un studiu despre această roadă a Duhului Sfânt şi eram dornică să îmi cresc cunoştinţa privitoare la acest subiect. Când fratele a menţionat faptul că bucuria mântuirii este cea mai de preţ formă a bucuriei umane, pe faţa acestui frate a strălucit cu adevărat afirmaţia aceasta care - era vizibil - venea dintr-o inimă care
cunoştea şi practica acest aspect al Roadei Duhului Sfânt în viaţa lui.
Mărturiile de întoarcere la Domnul a câtorva dintre cei prezenţi au fost ziditoare
pentru cei care le-au auzit. Ce mare har să te poţi închina lui Dumnezeu împreună cu Poliţia, de care, pe oricare creştin îl apuca groaza cu câţiva ani în urmă, doar la auzul acestui cuvânt. Am constatat o trăsătură aproape comună la majoritatea celor care au depus mărturii şi anume faptul că aveau în familiile lor bunici sau părinţi credincioşi şi toţi au recunoscut că rugăciunile acestora i-au adus în casa lui Dumnezeu. De aceea, îndemn şi eu pe toţi părinţii şi bunicii să nu înceteze a-şi aduce copiii şi nepoţii înaintea Domnului pentru mântuire. Domnul ascultă rugăciunile noastre şi răspunde la ele. Iată
câteva dintre mărturiile acestora :
„Când l-am întrebat pe tata de ce sunt pocăiţii persecutaţi, tata mi-a răspuns : „Nu oricine poate să fie pocăit...” Asta mi-a dat mult de gândit...”
„Am trecut demult de faza baptişti-penticostali. Acum avem o singură ţintă : să cucerim oameni pentru împărăţia lui Dumnezeu !”
  •   „De când m-am pocăit, călătoresc în fiecare zi cu Dumnezeu !”
  •   „Ori de câte ori am ocazie, spun oamenilor cum Dumnezeu m-a transformat !”
  •   „Având un copil de 4 ani, am început să mă gândesc ce direcţie aş vrea
8
să îi dau în viaţă. Eu şi soţia mergeam la biserică, dar doar sporadic. Am simţit însă că, pentru copilul meu aş dori un alt tip de educaţie, de aceea l-am înscris la studiul biblic cu copiii la biserică. În felul acesta, trebuia să venim şi noi... După un an de zile, atât eu, cât şi soţia, L-am mărturisit pe Domnul în apa botezului.”
Am avut o copilărie şi o viaţă îndestulată, dar atunci nu m-am gândit la cuvântul care spune că : „Nu vezi tu, suflete, cum bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă ?” Făceam sport şi eram deplin sănătos. Analizele, făcute tot la şase luni, îmi ieşeau perfect. Până într-o zi, când am făcut primul infarct şi, nu după multe zile, al doilea. Transportat de urgenţă din Bihor la Cluj, nu mi s-a mai dat nici o şansă de viaţă. Dar Domnul a avut un alt plan pentru viaţa mea şi, sub ochii uimiţi ai medicilor, după o operaţie pe cord deschis am revenit la viaţă. Atunci şi acolo, conectat la aparate, am înţeles chemarea lui Dumnezeu, pe care am acceptat-o fără să mai pun întrebări. Mi-am recunoscut indiferenţa şi viaţa păcătoasă şi I-am cerut iertare şi El mi-a vindecat atât trupul, cât şi sufletul. Am avut bucuria să intru în apa botezului
împreună cu fiul meu. Un an mai târziu, s-a botezat şi soţia mea.”
„Când şeful meu, colonelul X s-a pocăit, am avut curajul să îl întreb cum de a
făcut aşa ceva. Şi omul mi-a răspuns sincer : „Eu, care sunt militar, am un şef peste mine căruia trebuie să îi raportez. Am şi subalterni, care trebuie să execute ordinele mele. Am înţeles însă că, peste noi toţi, Comandantul suprem este Dumnezeu. Acum Îi urmez ordinele Lui !”
Este interesant să observăm cum Dumnezeu îi foloseşte pe cei care au curajul şi dedicaţia de a se ridica împotriva curentului zilei şi a normelor societăţii în care trăiesc, pentru a urma „ordinele”
Comandantului suprem al
universului. M-au uimit
aceşti fraţi şi surori cu
mărturiile lor, izvorâte
dintr-o viaţă complet
transformată. Cântările de
cor au împodobit
frumoasele mărturii. Una
dintre cântări
- Pe sfânta vieţii cărare..., de N. Moldoveanu – a stârnit o emoţie puternică în toţi cei prezenţi, atunci când s-a făcut menţiunea că, acum, un cor de poliţişti cântă o cântare compusă de cel pe care altădată, poliţia l-a „ridicat” de acasă, sub ochii îngroziţi ai soţiei şi ai fetiţei acestuia, care pe atunci avea doar cinci ani, fiind apoi condamnat la 17 ani de închisoare, pe motivul că „răspândeşte literatură creştină şi scrie şi compune cântece creştine”. Dirijoarea acestui cor de poliţişti creştini este o soră care, în ciuda unei dizabilităţi ce o are la mers, nu ezită să însoţescă acest cor oriunde merge.
Da, cu adevărat putem spune că Dumnezeu este Cel care scrie istoria !
9
Într-o seară de Crăciun...
Olympia Nenu, California
”De n-ar fi fost dragostea lui Dumnezeu pentru mine aș fi rămas un criminal și un păcătos nemântuit. Dacă ați ști ce am fost ați zice : “Omul ăsta nu merită nici să trăiască, de cum să fie iertat”. Dar eu știu că, la poarta veșniciei, El mă va aștepta cu brațele deschise
zicându-mi : “Vino binecuvântatul Tatălui, de intră în bucuria Stăpânului”.
Am lucrat ca maior de Securitate, fiind subordonat direct generalului Pacepa. Directivele ce le primeam veneau scurt, categoric, încărcate cu ură și dispreț : “Stârpiți penticostalii din țară ! Ăștia aduc mari prejudicii statului român, nu numai că nu fumează și nu beau, ducând astfel pe râpă comerțul României, dar îi mai conving și pe ceilalți să îi urmeze... Și au acolo, printre ei, niște profeți care ne deconspiră planurile, d-le !!!”. Numai că nu aveam voie să o facem fățiș, așa că am început să lovim sub centură. Astfel că, regimul de la București a reușit să facă din mine cel mai mare călău, ce ucidea cu sânge rece oameni nevinovați. Curgea sângele victimelor pe mâinile mele în noaptea coșmarurilor ce îmi chinuiau somnul în așternut, că n-am mai rezistat. Și atunci am apelat la “pahar”, ca să îmi omor glasul conștiinței așa că, foarte repede am devenit o brută în toată puterea cuvântului. Uram lucrarea Duhului Sfânt, puterea asta pe care nu o puteam nici controla, nici distruge. Fugeam disperat să astup gurile celor ce umblau pe sate la evanghelizări și întorceau mulțimi la pocăință, intentându-le ori un accident, ori pur și simplu o dispariție misterioasă. Voi nu știți unde dispăreau cei pe care-i vedeați pe afișele din București sau oriunde în altă parte, ”dispărut la data de...”, dar întrebați-mă pe mine și am să vă spun : la Jilava ! Acolo intrau și ieșirea lor era pe coșul hornului : fumul... Vă spun asta ca să vă întăresc credința, prin mărturia celor ce și-au sfârșit alergarea cu fruntea sus, urcând pe metereze, până au ajuns în brațele Domnului Isus. Am văzut acolo doi creștini, un bătrân și o bătrânică ce s-au ținut de mână și au cântat până în ultima clipă. Ea a dat să plângă puțin, dar el o încuraja zicând : “Nu plânge, scumpa mea, fii bucuroasă, noi mergem acasă, acum ne întâlnim cu Isus !”. Și noi râdeam cu paharul în mână, știind unde le duce drumul, că intrau în crematoriu. Ah, pe câți i-am schingiuit personal, cu mâna mea ! Îndată le încropeam o vinovăție ca să-i putem aresta, după care unii căpătau o bătută zdravănă și erau puși în libertate cu interdicția aspră să nu mai vestească Evanghelia, iar alții își găseau sfârșitul la demisol, sub ciomăgelile noastre brute și barbare. Pe cei puși în libertate îi găseam însă din nou cu cartea pe care o uram cel mai mult, BIBLIA, fluturând-o peste capetele tuturor, ca un drapel învingător, sub ochii noștri înroșiți, spumegând de furie... Nu au cedat nici un
milimetru.
”Frații din vest - continuă mărturisirea fostul securist - se trudeau să vă ajute :
trimiteau broșuri, Biblii, cărți de cântări. Nu toate ajungeau la voi. Zbârnâiau telefoanele la noi în birouri, indicând locurile pe unde intrau în țară. Informatorii și noi, duceam o muncă asiduă să verificăm minuțios toate pachetele, să controlăm toate telefoanele și apoi aveam grijă ca, cu o simplă “interdicție” în pașaport, vizații străini să nu mai calce pe pământul României. Știam totul : unde se adunau frații la stăruință, când s-a lărgit cămăruța de adunare cu încă 2 metri, chiar daca s-a lucrat pe timpul nopții. Iuda ascuns la
10
mesele voastre de dragoste era bine plătit și foarte loial serviciului secret, mereu cu microfonul plantat sub gulerul hainei, ne aducea pe toți din birou, pe calea undelor, acolo printre voi. Mai târziu, când întors la Domnul, eu însumi am deconspirat rețeaua informatorilor, am ajuns într-un lagăr de a cărui existență nu știa nimeni : la Oțelul Roșu, spre Zăvoi, unde s-a construit un baraj cu o amestecătură din așa numiții cei mai periculoși cetățeni ai societății : criminali, hoți, cei ce treceau fraudulos frontiera și frații mei de-acum.
Și uite-așa, pe când eram mai aprig și mai rău, a venit Domnul Isus să-mi vorbească. Și nu a venit printr-un bărbat, să-mi spună, așa ca de la bărbat la bărbat, ci a venit printr-o femeie, un ”vas mai slab”, dar nu “slab” cum mi-a plăcut mie interpretarea de până atunci, ci gingaș, cum a gândit Domnul când a creat ființa aceasta și a așezat-o lângă om. O femeie care știa că, nu cu mult timp în urmă am dărâmat Biserica de pe Dorobanților, că i-am intentat un accident de mașină fr. Petrică Dugulescu, din care s-a trezit cu bazinul fracturat, mâinile și picioarele rupte, bietul frate... A intrat femeia în biroul meu, adusă de ofițerul de serviciu. M-am ridicat în fața ei și am întrebat-o respectuos cu ce ocazie a venit la mine. “În legătură cu fetița dvs. Am găsit un medic mare de tot, e cel mai bun din lume”, a spus ea. Am luat în grabă pixul să-mi notez adresa. Dar ea zice : ”Nu, nu locuiește printre muritori, la adresă fixă ; El locuiește în noi. Noi ne rugăm și El ne ascultă. Și am venit să-ți spun din partea Lui, că vrea să îți vindece fetița”. Iritat de îndrăzneala ei i-am spus : “Eu nu cred că tu ai așa un Dumnezeu care vindecă”. Și scoțând bastonul de cauciuc din sertar i-am spus : ”Vezi tu, femeie, ăsta-i dumnezeul meu și cel adevărat e la București, îl știi și tu, nu ?”. Și m-am apropiat râzând în hohote sălbatice de scaunul ei, zicând : “No, acuma să te scape Dumnezeul tău de dumnezeul meu... Unde-i al tău, că nu-L văd...?! Al meu e-aici, îl vezi și tu !”. Și am ridicat bastonul în văzduh. Și atunci, din nevăzut a venit Dumnezeul ei și mi-a vârât în amândouă mâinile și în picioare, ace ascuțite ; stomacul mi s-a dat peste cap, simțeam o stare de vomă și am căzut la picioarele ei, leșinat. Când m-am trezit, ea îmi punea apă la tâmplă și căuta să mă ridice și să mă așeze pe scaun. Și, cum mă atingea să mă ajute, simțeam cum iese din ea o putere. Și când a început să vorbească, arătând spre bastonul meu de pe podea, nu știu cum, dar am crezut tot ce îmi spunea, deși nu voiam. ”Vezi acum unde-i dumnezeul tău ? Zace în fața Dumnezeului meu ! Nu-l mai ridica ! Lasă-l jos, că acolo îi e locul ! Dar tu, bărbatule, ascultă ce-ți vorbește Dumnezeul cel Prea Înalt ! Isus, din Golgota vrea să îți vindece fetița. Chiar dacă tu zici că paralizia e mult prea gravă și nu există un precedent în lume de o asemenea minune a vindecării, El e Stăpânul lumii și face ce vrea și când vrea, cu ori fără precedent și nu întreabă pe nici un muritor”. Mi-am revenit puțin și am rugat-o zicând : ”Te rog frumos, pleacă cât mai repede din biroul meu, că mi-e tare rău, nu mai vorbi de Dumnezeul tău și fugi repede de-aici”. Mesagera cerului și-a terminat spusa și a ieșit pe ușa indicată de brațul meu neputincios. Rămas cu mine însumi, mă tot miram de noile stări ce le încercam fără voia mea. Adică cum ? Am ajuns eu însumi să mă îndoiesc că nu există Dumnezeu... Ba mai mult, să mă prindă o curiozitate de a cerceta să știu : dar dacă ce mi-a spus femeia aia e totuși adevărat ? Și, nici nu știu de unde s-a născut întrebarea în gândul meu : ”Doamne, dar mai poți ierta ceva la mine ?”. Am ajuns acasă palid și tras la față și am
11
întrebat-o pe soția mea : ”Lenuța, tu crezi că există Dumnezeu ?”. ”Sigur că da !”, a exclamat ea atât de sigură de parcă am întrebat-o dacă s-a spălat pe față azi dimineață. ”Dar cum nu mi-ai spus niciodată de El ? Nu m-ai mângâiat niciodată cu speranța că ar fi un Dumnezeu pentru noi, cei de jos, Căruia să Îi pese de tot ce pătimim, care ne vede și simte cu noi ?”. O bucurie fără margini mi-a inundat inima, când și soția mea mi- a confirmat că există Dumnezeu. Am luat-o pe Mihaela din pătuț, cu piciorușele moi, ca niște cârpe, am ieșit cu ea afară pe balcon și, uitându-mă în sus am zis : “Eu nu Te-am văzut niciodată, Isus din Golgota (așa am auzit de la femeia aceea că Îi spunea și așa m- am adresat și eu, crezând că așa Îl cheamă), dar de ești, vino și în casa mea și vindec-o pe Mihaela, iar eu am să Îți cad la picioare și am să-Ți spun tot ce am făcut...” (nu știam că nimic nu-i ascuns de El și că El deja știa totul despre mine). Și Dumnezeu m-a ascultat, dar a lucrat în felul Lui, nu cum i-am întins eu șablonul, să Se înghesuie în el... Aveam în zilele acelea, la subsolul clădirii unde lucram, un frățior scump, pe care tocmai îl arestasem pentru ”delapidare”. Amărâtul de el, a mărit oleacă spațiul Adunării, cu ajutorul a câtorva bănuți din vest. ”Delapidare” ! Suna mai grav și tocmai de aceea urma să primească 7-8 ani de pușcărie, timp în care biserica unde era pastor și care creștea cu repeziciune, sigur se va destrăma, îmi făceam eu planurile. Dar, până la rostirea sentinței, mă “ocupam” personal de el. Îmi amintesc și acum de rugăciunile lui, când apăream în ușa celulei să îl duc sus în birou la mine, unde știa bine ce-l așteaptă (îl băteam în tălpile picioarelor și la locurile sensibile, cu bastonul de cauciuc). Se ruga șoptind cu lacrimi : “Isuse, nu mai pot”. Bietul om leșina la fiecare “ședință”. Numai că, de-acum totul era schimbat. Ce nu știa el era că aseară, fiind ajunul de Crăciun, a venit Isus din Golgota, pe străduța mea și, prin gurile atâtor colindători, mi-a strigat în fața blocului, că a venit și pentru mine în lumea cea de jos, m-a căutat în bezna de păcat și uite, m-a găsit. Așa că, ajuns la lucru, am coborât în graba mare la celula lui și fără nici un cuvânt, l-am scos și adus la mine în birou. Tremura tot, urmărindu-mă când iau bastonul de cauciuc. L-am așezat blând pe scaun și l-am întrebat : ”Știi de ce ești aici ?” Bâiguind, cu lacrimi în ochi a rostit : ”Nu”. “Pentru că trebuie să te rogi pentru mine și pentru Mihaela”. Dar el zice : Pe dvs. vă știu, dar cine-i Mihaela ?” “E fetița mea, surdo-mută și paralizată, un copil legumă în casa mea... Am 5 copii, 4 sunt sănătoși, dar ultima îmi frânge inima“. ”Cred că nu glumiți, d-le maior...”, zice el. ‘Nu glumesc deloc, înțelege omule, că de aseară, Dumnezeul tău este și Dumnezeul meu”. Nu putea să se așeze pe genunchi, atât de tare îl bătusem înainte. Ne-am prins de mâini și a început să se roage. La un moment dat, vine așa o putere peste el și, precum curentul electric, începe să se scurgă din el în mine prin conecția mâinilor. Și a început să se roage într-o limbă pe care eu nu o înțelegeam și nu o cunoșteam. Nu mai auzisem așa ceva niciodată și am început să strig : “Oprește-te și vorbește românește, că mi-e frică de tine“. S-a oprit și a început așa : “Iată, bărbatule, așa vorbește Duhul Sfânt”. No, de Ăsta chiar nu auzisem nimic până acum. Dar, în starea ce mă învăluise am crezut deodată că exista și Duhul Sfânt și acum vorbea cu mine. ”Am venit să-ți spun că fetița ta, nu peste multe zile va fi vindecată, iar tu va trebui să Îmi slujești Mie, că te-am ales să fii un vas de cinste în casa mea”. Am crezut tot atât de puternic, pe cât de tare tremuram din toate încheieturile. M-am dus și i-am adus mâncare fratelui meu, iar peste două zile, timp în care i-am
12
procesat ordonanța de eliberare, l-am pus în libertate, cu condiția să vină în fiecare seară în apartamentul meu să se roage cu mine. Și așa a făcut. Îl aduceau fetele de subsiori, că abia mai putea umbla. Urcau la etajul trei și ne rugam până noaptea târziu. I-a făcut ungerea la Mihaela iar eu mă uitam la el, ca la unul venit dintr-o altă lume. Și era, într- adevăr, că lumea lui eu nu o cunoscusem până atunci, deși “umbla” prin lumea noastră. O să zâmbiți la ce am să vă spun, dar în fiecare seară deschideam ușa balconului că, în naivitatea mea ziceam : “Dar dacă vine Isus din Golgota să-mi vindece fetița și găsește ușa incuiată ?!” Și, într-adevăr, a venit ! Într-una din diminețile următoare, mă trezesc și aud zgomot din cămăruța Mihaelei. Soția zice : “Du-te, că o fi vântul, că iar ai lăsat ușa balconului deschisă, azi noapte”. Ea numai nu pricepea “treaba” cu deschisul ușii. În căsnicia noastră se obișnuise că ea e doar mama copiilor mei și atât, alte comunicări nu mai încăpeau între noi. E timpul să vă spun că, la atât se limita rolul ei în viața mea... Mă ridic din pat și dau să pășesc în camera fetiței. Cum ajung pe pragul ușii o văd pe Mihaela în picioare, zgâlțâind din răsputeri marginea pătuțului, pe care nu-l consolidasem niciodată deoarece nici nu era cazul că, doar, cine să îl strice...?! Când mă vede, zice : “Tati”. Atât e tot ce-am văzut și auzit, că în clipa următoare am leșinat. Când m-am trezit, casa era plină de oameni, vecinii din tot blocul erau înșiruiți pe două linii și Mihaela mea alerga printre ei, de la un perete la celălalt, bătând din mânuțe și râzând în hohote. M-am uitat speriat în jur și am început să plâng : “Unde-I, de ce-a plecat, de ce n-a mai stat măcar câteva minute să Îi mulțumesc, cum se cuvine... ?”. Era logic, nu ?, așa gândeam eu. “Ori, chiar atât de supărat e pe mine, că nici nu vrea să mă privească ?! Știu că sunt păcătos, dar tocmai de aceea aș fi vrut să Îi spun tot ce am făcut și să Îl rog să mă ierte, de se poate...”. De-acuma, vecinii nu se mai ocupau de Mihaela, ci au venit cu grămada în jurul meu, crezând că am “deraiat” de la atâta bucurie.
Vestea vindecării fetiței s-a răspândit iute. Am luat-o a doua zi cu mine, peste tot : la medicul familiei, la evidența populației, la pașapoarte. M-au chemat de urgență la serviciu și mi-au “aranjat” un concediu la lagărul de la Oțelul Roșu, poate-poate îmi ”revin”. Dar nu mi-am “revenit”, așa că, m-au trecut în rezervă. De-acum eram ”casnic”. Găteam, spălam rufele, și... eram ”persecutatul” propriei mele soții. Mai ales că, în seara aceea de Crăciun mi-am golit toată colecția de băuturi fine și scumpe, în toaleta casei. Destul m-a stăpânit alcoolul ! De-acum aveam un alt Stăpân. Fusesem atât de înrăit când îmi clocotea alcoolul în sânge, încât nu mai raționam deloc. Într-o seară, tensionat și stresat, am golit o sticlă de rachiu pe gât și, cum am ajuns acasă am deschis focul asupra soției, vrând s-o omor. Glonțul însă a ricoșat rănindu-i picioarele. Și azi se văd urmele glonțului pe picoarele ei. Ehei, dar de acum s-au inversat rolurile. Ea s-a opus invitației la mântuire pentru mai bine de un an. Vorbea cu colega ei de serviciu : “Măi, nu zice nimic, orice aș face... Mai încerc și mâine - adică “persecuția” - poate îl prind cu ceva, o vorbă aspră, o răzbunare, să văd până unde o va duce cu pocăința lui...”. Eu, când simțeam că mă golesc de “pocăință” în mijlocul taifunelor, fugeam iar la cămara dragostei, 1 Corinteni 13 și mă alimentam din plin. Dar, într-o zi, am gafat-o. Am pățit rău de tot. Am pus rufele la spălat fără să le sortez. Ei asta-i, mi-a scăpat amănuntul, le-am pus albe cu roșii împreună și, când le-am scos din mașină n-am mai avut rufe albe. Am alergat la vecina, să mă sfătuiască cum să scap de belea și ea îmi zice : ”Nu te necăji vecine, le
13
rezolvăm imediat, aduc eu clorul...”. ”Da, dar e vremea să vină Lenuța de la lucru și-i vai de mine...”. ”Lasă - zice ea - “nu-i d-na Lenuța așa de rea...”. Nici n-a fost, pentru că să vedeți ce a urmat. Numai ce intră Lenuța pe ușă și, ce credeți ? Ață la coșul de rufe a mânat-o ”scămosul”. Atunci să vezi ! Ce i-a venit pe gură mi-a fost dat să aud, reproșuri peste reproșuri, injurii și înjosituri : “Mai bine rămâneai ce-ai fost, nu vezi ce- ai ajuns de când cu pocăiții ăștia?!” ”...Păi, mamă...”, încercam eu să intervin, ”Cum poți vorbi așa ? Tu chiar nu vezi că Dumnezeu ne-a vindecat fetița?!”. ”Lasă că o vindeca și fără să te pocăiești tu, dacă tot voia să o vindece... Uite în ce hal ai ajuns, te- ai făcut de râsul tuturor, nu mai pot scoate capul în lume din pricina ta...”. Și dă-i și dă-i, melița ca la moară. Și, înfierbântată cum era, numai ce pune mâna pe furtunul de la mașina de spălat și vine spre mine, ea, o mânuță de femeie, la mine, un munte de om. Altădată ar fi trebuit să se urce pe scaun să poată ajunge la mine dar, de data asta nu i-a trebuit... Și unde nu începe să croiască dungi negre cu furtunul de cauciuc, pe bulevardul spinării fratelelui Gheorghiță. ”Uite-mă - îmi zic în gând - că-s vărgat ca spinările pușcăriașilor “croiți” de mine altădată...”. Am prins tare mașina de spălat cu amândouă mâinile și mă rugam Domnului să nu mă lase s-o las din mână, că tare mare pericol se va întâmpla și-mi pierd mântuirea. Aud o voce, în hărmălaia aia, la urechea stângă. ”Scămosu’” vine cu texte biblice - că deh, mă sfătuia “spiritual”- și îmi zice : ”Da, este scris în Biblie că tu ești stâlpul casei, capul familiei, no, te rog să faci ordine în casa ta, lași zarva să strice pacea casei...? Ia-o puțin de păr, ca mai înainte și potolește spiritele... Să simtă că tu ești bărbat în casa asta... Ce faci...? Stai...? Nu te uiți ce face cu tine...?” Și mi-am zis : ”Măi, ăsta nu-i glasul Domnului !”. Mi-am amintit brusc că frații îmi ziceau : ”Frate Gheorghiță, când ajungi în dilemă, aleargă repede la Biblie, că ea te luminează și te lămurește în cele mai mici detalii“. Când mi-am amintit asta, dau drumul la mașină și mă întorc cu repeziciune să fug la Biblie, să văd ce mă învață să fac în circumstanța asta, că pe aici nu mai trecusem niciodată. Lenuța mea, văzându-mă
că dau drumul mașinii și mă întorc, lăsă furtunul jos și, ia-o pe scări la vale, zicându-și în gând : “De se ia ăsta după mine și lasă pocăința numai două minute la o parte, am încurcat-o rău de tot...”. Dar pe mine nu asta mă muncea. Eu am alergat la Scriptură și, când o deschid, îmi cad ochii pe textul : ”Dragostea este îndelung răbdătoare, iartă totul, îndură totul,
suferă totul, acoperă totul, este plină de bunătate, nu se mânie...” (1 Corinteni 13). Atât mi-a fost de ajuns. Deschid ușa și o văd pe Lenuța tremurând ca varga între paliere. “Lenuța dragă” - zic eu cu bunătate în glas -”hai, vino înăuntru, aici e casa ta, nu sta pe palier, că nimeni nu locuiește acolo...”. ”Da, nu mă bați dacă intru...?”, mă întreabă ea speriată, ca o căprioară hăituită. ”Nuuu, Lenuța dragă, eu mi-am botezat și mâinile odată cu mine și, de atunci, mâinile astea sunt ale Domnului, ele nu mai pot face rău, hai acasă că, uite numai ce mi-a spus Domnul Isus că și pe tine te iubește ca și pe mine”. Intru în casă, intră și ea, suspicioasă, câțiva pași după mine și se tot uita, nu cumva închid ușa cu iala, ca apoi să mă întorc la ea. Am intrat și am lăsat înadins ușa întredeschisă, că tare era speriată sărmana de ea. M-am îndreptat la masa pe care o pregătisem pentru amândoi și m-am rugat Domnului cu voce tare. Numai ce o simt pe Lenuța în spatele meu, că mă ia în brațe și-mi zice printre lacrimi : ”M-a biruit !”.
14
Vorbea de Dumnezeu ! ”Tu crezi că eu n-am văzut toată schimbarea de când te-ai pocăit ? Te-am urmărit clipă de clipă de un an de zile. Asta numai Cineva supranatural putea face din tine. Joi vin cu tine la Adunare”. ”S-a meritat totul, am trecut “testul”, mulțumeam eu Domnului în gând... Am anunțat biserica, spunându-le că joi vin cu Lenuța, la închinare. Când am intrat joi seara în adunare, toate surorile s-au strâns în jurul ei, au luat-o cu ele și au așezat-o pe banca întâi. Și a început predica la amvon, iar lacrimile pe obrajii nevăstucii mele. Numai ce o văd pe Lenuța mea că se ridică de la locul ei, înainte de încheiere, vine printre rânduri până la mine, mă ia de mână și mă duce până în față, și acolo rostește decizia ei fermă pentru care, fără ca ea să știe, ne rugaserăm aprins cu toată biserica, de când m-am întors eu la Domnul. Acum puteam spune : “De azi înainte, eu și toată casa mea vom sluji Domnului !”. Clocoteam eu, clocotea Biserica, se bucura Cerul, dar nici in iad nu era liniște deoarece ei au mai pierdut un client... ”. Va urma în numărul viitor
"E seara de Crăciun. Din bucătărie se simte o mireasmă de scorțișoară... Bunătățile pregătite așteaptă pe masă. Toți ai casei așteaptă să vină colindătorii, cu vestea bună. Grupuri de colindători se aud cântând. Toți ai casei erau bucuroși și nerăbdători să le audă colindul.
Doar Bunica se întristă dintr-odată. Se sculă de pe scaun, luă un coș și începu să pună în el din bunătățile pregătite pentru această sărbătoare. Gândul ce o cuprinsese era : '... Oare este permis ca eu și ai mei să ne bucurăm de toate bucatele gustoase, dar vecina din colț, cu atâția copii, oare nu s-ar bucura și ea ? Are ea, oare, ce pune pe masă ? Are căldură în casă ? Doamne, ce rușine îmi este că nu m-am gândit mai devreme... Nu-i nimic, mă voi duce chiar acum și îi voi duce din tot ce am pe masă...'. Și s-a dus. Când a ajuns la ușă, a bătut și a început să cânte : "O ce veste îmbucurătoare, ea stâmpără orice dureri...". Dintr- odată s-au auzit glasuri de copii : ”Mamă, mamă, vino și ascultă despre o veste ce stâmpără orice dureri, vino mamă !”. Sora bătrână a intrat și a pus coșul plin de bunătăți pe masă.Toți s-au strâns în jurul lui, mulțumind lui Dumnezeu că nici de data aceasta nu i-a lăsat fără să le răspundă la rugăciuni... Iar sora bătrână a plecat mulțumită, cântând plină de pace sufletească, cântecul îngerilor din câmpia Betleemului".
15
Gândind la anii ce-au trecut...
Dr. Mariana Goron, România
Privesc la anii ce s-au scurs. S-au dus ca un sunet. Sau ca un vis...Aievea sau vis, nu mai are nici o importanţă...Ştiu doar că acum trăiesc o minunată şi înmiresmată vreme al cărui farmec îl simt cu toată fiinţa mea şi, totuşi, eu sărbătoresc un început de
toamnă, cu suflul ei rece... Poate vor fi vânturi îngheţate, vor urma furtuni... Aş putea să fiu tristă, dar nu sunt. Nu mă încearcă nici tristeţe, nici regrete... Văd doar cum, pe oceanul vieţii, corabia a trecut dincolo de mijlocul drumului şi, privind departe, în zare, îmi apare mai luminoasă ţinta spre care navighez. Mă umplu de bucurie pentru harul ce mi s-a dat ca, din fragedă copilărie, să cunosc clar scopul anilor dăruiţi nouă pe acest pământ : să Îl cunosc pe Dumnezeu şi pe Domnul Isus pe care L-a trimis El. Deşi m-am poticnit adesea şi am făcut o mulţime de greşeli, gândind uneori că fericirea poate fi găsită într-o realizare omenească, mereu am ştiut, în adâncul sufletului, că toate sunt trecătoare şi deşarte şi că eu nu voi găsi adevărata bucurie şi sens decât în Domnul.
Mă uit în urmă şi recunosc că toate eşecurile s-au datorat neglijării scopului de a-L căuta şi a mă ţine strâns de Dumnezeu. Eşecurile au fost, cred, în lucruri nu neapărat importante, au fost în cele în care credeam că mă descurc singură, pentru că majoritatea lucrurilor esenţiale le-am adus prin rugăciune stăruitoare înaintea Lui şi El a lucrat aşa de minunat în multe aspecte ale vieţii mele pământeşti.
La bilanţul unui moment semnificativ al trecerii mele prin lume am uitat anii în care mi-a fost greu, foarte greu, am uitat cât de dureroase au fost rănile, cât de adânci decepţiile, cât de frumoase izbânzile. Am iertat pe toată lumea şi pe toţi, nu mă urmăreşte nici un resentiment şi nici o ranchiună. Şi din fericire, nu am duşmani.
Îmi este mai greu să uit de dăţile în care am greşit şi nu îmi este ușor să mă iert, dar învăţ să mă iert şi pe mine însămi, pentru că ştiu că Domul m-a iertat. Mă uit cu recunoştinţă la oamenii din viaţa mea, cărora le pot oferi iubirea şi ataşamentul şi care îmi răspund, la rândul lor, cu bunătate şi iubire. Ei îmi mângâie sufletul şi îmi îmbogăţesc atât de mult existenţa. Sunt recunoscătoare şi acelora care m-au respins, care m-au pus la punct, m-au judecat greşit şi m-au bârfit. Aceste lucruri au fost de natură să mă şlefuiască, să îmi formeze caracterul. Omului îi este dat să se desăvârşească prin suferinţă. Rănile produse de oamenii care s-au simţit deranjaţi de mine
sunt de preferat altor necazuri.
Dar cel mai recunoscătoare Îi sunt Domnului, care mi-a copleşit viaţa cu îndurarea
Lui, mi-a dat sănătate şi putere, mi-a pus pe inimă să Îl caut. Sunt recunoscătoare pentru oamenii sfinţi pe care mi i-a scos în cale, oameni reali care trăiesc printre noi sau oameni care îmi vorbesc prin cărţile scrise de ei. Mă simt atrasă din ce în ce mai mult de compania oamenilor evlavioşi, dar îmi doresc tot mai mult şi momente de solitudine. Am bucuria să văd pe zi ce trece frumuseţea lucrurilor care nu se văd, dar pe care nădăjduiesc să le văd într-o zi.
16
Am învăţat să-mi fie frică să risipesc comori de clipe în conversaţii fără rost, în distracţii stupide sau în cărţi care nu zidesc sufletul. De
aceea, selectez cu grijă cărţile pe care le citesc,
alegându-le pe cele care oferă înţelepciune. Acestea sunt
cele ce îmi întăresc credinţa şi mă îndeamnă la o viaţă evlavioasă.
În concluzie, atâtea lucruri frumoase se întâmplă
odată cu înaintarea înspre şi în toamna vieţii... Pentru că
acum am mai multă abilitate să deosebesc aurul de
noroi. Aurul sunt cărţile şi oamenii care mă ajută să mă
apropii de Dumnezeu. Care mă ajută să zăresc tot mai
desluşit portul minunat şi strălucitor de care sunt tot mai
aproape. Noroiul este zarva lumii, lume care se îmbată
în „distracţie” idioată, oferită de TV, cărţi şi reviste nefolositoare. Îmi pare rău pentru cei care nu au nici o perspectivă dincolo de viaţa aceasta, care nu citesc, nu cercetează, nu se roagă şi nu îşi pun nici o întrebare despre sensul existenţei, amorţindu-şi conştiinţa că totul va fi O.K. Ce mult aş vrea să îi avertizez, cât de cumplit se înşeală !

Nu ştiu câte greutăţi se vor ivi în anul ce ne stă înainte, nu ştiu dacă vor veni boli sau alte necazuri, dar ceea ce știu este că toamna mea va fi o biruinţă şi va fi plină de pace. Pentru că va fi cu Domnul Isus.
Dumnezeu mi-a rămas credincios !
Ligia Salasan-Bejera, Australia
În clipele mele de teamă... Prin fiecare durere și lacrimă, Există un Dumnezeu care mi-a rămas credincios !
Când puterea mea s-a dus.....
Când nu mai aveam nici un cântec în inimă,
În dragoste, El S-a dovedit credincios !
Fiecare cuvânt pe care L-a promis e adevărat,
Îl văd pe Dumnezeu făcând ceea ce credeam că e imposibil.
El a rămas credincios ! Credincios față de mine.....!
Când privesc în urmă, văd dragostea și mila Sa !
Deși am întrebări în inimă și mă îndoiesc,
El îmi rămâne credincios !
Când inima mea era departe,
În zilele când nu mă puteam ruga,
Dumnezeul meu mi-a rămas credincios !
În zilele pe care le-am cheltuit pentru mine,
Când umblam după ceea ce-mi plăcea,
Chiar și atunci,
Dumnezeu mi-a rămas credincios !
El mă așteaptă cu brațele deschise, ori de câte ori mă întorc la El. Și, încă o dată, văd că El mi-a rămas credincios !
17
Examinează-ti inima !
Ana Tatar Andras, Hickory, NC
anatatarandras.com
Ai nevoie de o examinare a inimii din partea lui Dumnezeu ?
Îl vei lăsa pe Dumnezeu să-ţi cerceteze inima ? Poate ai nevoie de
un transplant ?! Ce ştii despre starea inimii tale ? Atitudinea inimii este importantă. Magii, Irod şi Iosif şi-au
dovedit atitudinea inimii prin felul în care s-au raportat la Împăratul de curând născut al Iudeilor.
Magii nu au avut suficientă informaţie despre Pruncul născut în Betleem, dar o stea (lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu - primul GPS) i-a călăuzit. Magii nu au înţeles multe lucruri, dar au răspuns la ce cunoşteau şi după cât le-a fost descoperit. Cum răspunzi tu şi care este atitudinea ta, pe măsura cunoştinţelor şi experienţei tale cu Domnul ? Dacă nu ai cunoştinţe biblice, vei aprecia oportunitatea de a cerceta acum Biblia ? Cum îţi vei face timp în fiecare zi să citeşti şi să te rogi ?
”Când au văzut ei steaua, n-au mai putut de bucurie”, spune Biblia. Magii L-au căutat pe Domnul Isus şi L-au găsit. Apoi I s-au închinat. Cei ce-L caută cu toată inima Îl găsesc pe Regele, se bucură şi I se închină. Când ai experimentat o mare bucurie în prezenţa Domnului ? Câtă bucurie te caracterizează ? Câtă umilinţă şi reverenţă se vede în relaţia ta cu Domnul şi cu alţii ?
Darul magilor a fost o extensie a închinării lor. Au dăruit cu bucurie. Este generozitatea ta un act al închinării tale ? Cât de bucuros eşti când se face colecta în biserica ta ? Cu câtă bucurie te închini Domnului cu darurile tale financiare ? Timpul tău este un dar. Câtă bucurie este în inima ta, să petreci timp cu familia, cu fraţii la închinare sau în studierea Bibliei ? Socoteşti aceste lucruri ca o închinare cu bucurie înaintea Domnului ? Adevărata închinare descoperă atitudinea inimii. O atitudine bună în închinare reflectă o inimă care înţelege caracterul lui Dumnezeu. Magii au înţeles Cine este Hristos şi cine erau ei. Au ales să Îl glorifice pe Dumnezeu prin ceea ce ei au dăruit. Scopul nostru în viaţă este ca, prin tot ceea ce facem să Îl glorificăm pe Dumnezeu. Dacă atitudinea inimii este bună, noi Îl glorificăm pe Dumnezeu prin tot ceea ce facem. Câtă uşurare există în faptul că nu trebuie să ne luptăm pentru lucruri şi poziţii, ci prin tot ceea ce Dumnezeu trimite în viaţa noastră, să avem o atitudine corectă a inimii, pentru că înţelegem caracterul lui Dumnezeu ! Te-ai gândit să-L cauţi pe Domnul ca să-I cunoşti caracterul, frumuseţea, voia, valorile, promisiunile şi să I Te închini zilnic prin tot ce faci şi eşti ? Cunoşti tu cea mai adâncă bucurie şi satisfacţie care vine din cunoaşterea lui Dumnezeu ?
18
Colindă la Petrila
Rodica Botan, California
În anul acela eram la liceu la Petrila și eram vreo câțiva copii de pocăiți în liceu. Pe atunci, aveam o profesoară de limba română foarte draguță și inteligentă și care făcea ca orele de română să fie interesante. Am iubit întotdeauna literatura și, fiindcă citeam mult și
participam activ la clasele ei eram printre elevii apreciați.
De Crăciun, în Valea Jiului, unde de obicei era atâta funingine că nu puteai să ai o

cămașă sau o bluză albă pe tine și să o păstrezi curată pentru câteva ore, Dumnezeu lăsa ca un strat alb de zăpadă proaspătă să se aștearnă, de obicei, în seara de ajun, dând frumusețe și strălucire acelui loc întunecat și atât de murdar. Pentru că noaptea de Crăciun pentru noi, însemna o noapte de colindă.
Ne întâlneam la Petrila, la Biserică și de acolo plecam împreună. Unchiul Ticu avea acordeonul și noi toți ceilalți cu vocile. Iar Rely și Costel, fiind mai mari între noi erau și cu disciplina. Făceam noi ce făceam la Petrila și făceam față situației, așa încât fratele nostru păstor, Gligor Cristea era tare mulțumit de noi.
De obicei, colindam la toți pocăiții și nepocăiții care ne doreau și la prietenii prietenilor lor. Pe la Lonea, la fratele Itu și sora Lenuța, părinții lui Melania și a lui Tatiana, treceam mai pe la începutul serii să ne facem plinul.
Asta însemna că lăsam omul fără cârnați afumați de Crăciun...

Știam că el ne așteaptă cu subsistența pentru noaptea respectivă.
Fratele Itu era un om înalt cât bradul, blând și liniștit și era în
Comitetul Bisericii. De acolo plecam sătui, într-o luuuungă
noapte de ajun. Oh, Doamne Isuse și nici îngerii nu ar fi putut
cânta mai frumos de cum cântam noi, pe la ușile și ferestrele
oamenilor. Înfofoliți cu căciuli, cu haine groase, cu cizme,
fulare și mănuși, cântam “O
noapte preasfințită” și alte colinzi
dragi. Și noaptea se transforma în exact ceea ce cântam noi. Iar vocile se armonizau cu inimile noastre, toate dăruite Pruncului din Iesle... Și dacă ar fi venit atunci Domnul să ne ia, în noaptea de Crăciun ne-am
fi prezentat cel mai bine, că musteam toți de drag pentru El !
Mergeam pe jos porțiuni lungi și, uneori, oameni străini, necunoscuți, ne rugau să le cântăm și le cântam cu bucurie. Acordeonul lui unchiu Ticu trebuia acoperit să nu fie udat de fulgi și băieții îl transferau din spinarea unuia, în cârca altuia. Când prindeam câte un autobuz de la Lonea la Petrila și când ne cereau să cântăm în autobuz, o făceam cu bucurie pentru că, pe vremea aceea, aceasta era singura posibilitate de a spune oamenilor din lume despre Hristos. O luam printre blocuri și urcam scările, vorbind în șoaptă, ca atunci când vom începe să cântăm să fie ca o surpriză... Așa cum zice în Scriptură : ”... Și, deodată...”. Așa voiam și noi să începem să cântăm, ca îngerii : “deodată”, în noaptea întunecată și să aducem Vestea cea bună.
Îmi aduc aminte că, în fața blocului meu era blocul unde locuia “tovarășa profesoară de limba română”. Vă este cunoscut termenul acesta, nu ? Noi îi spuneam “doamna“ și nu ne corecta niciodată...Și ea și noi știam că ea este ”o doamnă” și nu o ”tovarășă”. Am
19
stat în fața blocului ei și ne-am sfătuit între noi. Eram vreo patru, dacă nu chiar mai mulți, care eram sau fusesem elevii ei. Fibia, Melania și Lidia Vereș, Lidia, fata fratelui Manase, Ilea Nicu, Ninel Rusu, eu și..., poate am mai uitat pe careva...Oricum, am ajuns la concluzia că “doamna profesoară” trebuie colindată.
Zis și făcut. În ordine și disciplinați, ca să nu lăsăm o impresie proastă, am urcat scările tăcuți și ne-am așezat în fața ușii apartamentului ei. În față elevii ei, mai în spate restul. Și am început să cântăm “O, noapte, preasfințită...”. Oh, ne-am pus toată știința în cântare, dar și toată inima... Deodată, s-a deschis ușa și “doamna noastră de română”, cu ochii strălucitori și un zâmbet de milioane ne-a cuprins pe toți pe rând cu privirea. Avea musafiri și i-a chemat pe toți la ușă să ne vadă... Și, din ce cântam, din ce ochii ei se umpleau de lacrimi... Pe când am terminat colinda, ea plângea de-a binelea. Ne-a rugat să mai cântăm și am continuat cu “O steauă strălucește”.
Am dus de multe ori bucurie în casele oamenilor cu colinzile noastre, dar parcă niciodată nu am făcut pe nimeni să plângă de bucurie, ca și pe ”doamna de română”. Când am dat mâna cu ea și i-am urat un Crăciun fericit, mi-a strecurat în mână bani : erau 100 de lei. Mulți bani pentru noi... Dar, până și astăzi Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru cuvintele pe care mi le-a pus atunci pe buze, exact așa cum a promis El, că numai să deschidem gura și El o să pună cuvintele care trebuiesc rostite, pe buzele noastre. Așa că, m-am trezit spunând : ”Nu, mulțumesc doamnă, noi am venit să aducem vestea bună și să
dăm oamenilor ceva, nicidecum să luăm !”. Mi-a mulțumit înțelegătoare...
Mai târziu, după câteva luni de la colindă, ”doamna
profesoară” a trimis un elev să îmi spună să mă duc până la ea. M-am dus și mi-a spus doar atât : ”Vezi că, duminică va fi cineva care se va duce la biserica voastră să vadă care dintre elevi mergeți la biserică...Duceți-vă și voi în alt oraș, la biserică duminică și spune asta și prietenilor tăi...”. I-am mulțumit, dar nu îmi mai amintesc dacă am ascultat de ce a spus ea sau nu.
Îmi amintesc însă de impactul pe care colinda l-a avut asupra profesoarei noastre.
Se apropie Crăciunul dar, cu toate bunătățile și surprizele pe care ni le putem face de Crăciun, n-am mai gustat bucuria acestei sărbători așa cum am gustat-o în anii aceia grei din vremurile comuniste, în orașul acela afumat și îmbâcsit de la poalele Parângului. Atunci, Dumnezeu îmbrăca în alb mizeria ce o făcuseră oamenii, primenind și făcând să
strălucească totul, în noaptea în care noi aveam să cântăm despre nașterea Pruncului Isus. Mă gândesc că, tot așa cum zăpada acoperea și ștergea orice amintire a fumului și
mizeriei acelui loc, tot așa păcatele noastre vor dispare, șterse și acoperite de sângele Mielului, ce S-a jertfit pentru noi. Imaginați-vă ce bucurie și stare de bine va fi când tot, dar absolut tot, va fi acoperit... Și vom străluci, vom fi veseli și frumoși și vom cânta plini de bucurie, pentru o întreagă eternitate, o colindă fără de sfârșit !
20
Știați că... Muzica
este un ”medicament”, o metodă simplă și eficientă
în tratamentul depresiilor ?
Dr. Ligia Miclea
Din datele prezentate de o statistică la nivel mondial rezultă că, la fiecare 30 de secunde are loc o sinucidere din cauza depresiei. În Dicționarul Medical, de Vasile Rusu, depresia este o boală definită astfel : ”stare mentală caracterizată prin tristețe patologică, pesimism, dezinteres, anxietate, durere morală și autodevalorizare.” În literatura medicală sunt menționate mai multe forme de depresie în funcție de cauzele ce le produc și de intensitatea anxietății (frică, teamă). Astfel că avem : depresia endogenă, care ține de ereditate (moștenirea genetică familială) și care nu are cauză psihică sau fizică, depresia reactivă, declanșată de evenimente tragice (deces în familie, divorț, șomaj etc.), depresia după naștere (post-partum), depresia bipolară și depresia majoră, care include toate stările depresive, indiferent de cauza care le produce.
Simptomele depresiei sunt : supărare profundă, sentiment de goliciune, pierderea interesului pentru activitățile zilnice care se făceau cu plăcere (ahedonia), tulburări de somn (cea mai frecventă fiind insomnia), pierderea apetitului, agitație, formarea dependenței de droguri, fumat, consum excesiv de alcool, de ciocolată, pierderea puterii de concentrare și pierderea de memorie. OMS (Organizarea Mondială a Sănătății) estimează că în 2020 depresia va deveni a doua boală din lume, ca frecvență și importanță.
Sergio Castillo-Perez a publicat un studiu efectuat cu echipa sa de cercetători, cu durata de 2 luni, prin care a demonstrat că, un grup de pacienți cu depresie medie, care au ascultat zilnic, timp de 50 de minute muzică de Bach, Corelli și Mozart au avut îmbunătățiri semnificative ale scorului de depresie, după patru săptămâni de ascultare a
muzicii respective, fără a folosi deloc medicație antidepresivă. Din practica medicală se știe că, doar 1 caz de depresie din 3 reacționează la medicația antidepresivă. Realizatorii studiului au concluzionat că, ”Muzica oferă o modalitate simplă și elegantă de a trata ahedonia, unul din simptomele importante ale depresiei, care se manifestă prin pierderea plăcerii pentru activitățile zilnice de rutină”. Din 33 de pacienți care aveau depresie de gravitate ușoară și
medie, participanți în grupul de studiu care a primit tratamentul cu muzică, 29 au avut o îmbunătățire clară a simptomelor de depresie, după patru săptămâni.
Lumea în care trăim promovează pe scară largă muzica Pop și Rock, care este o sursă mare de venituri prin influențarea cumpărătorilor, atât în magazinele mari, cât și în cele mici, pentru creșterea vânzărilor. Nu se observă nici o încurajare și recomandare pe
21
scară largă, pentru ca populația să asculte muzica barocă și clasică, care e un tratament eficient pentru prevenirea și combaterea depresiei.
Pentru cei care dorim să fim sănătoși și ținem la sănătatea copiilor și a nepoților noștri, este bine să evităm muzica Pop și Rock, muzică bazată pe un ritm sincopat, care este un perturbant al activității și echilibrului mental. Să asociem

muzicii calme, liniștite și factorii stilului de viață sănătos, care ajută la vindecarea depresiei : mișcarea în aer liber, soarele, alimentația
sănătoasă, organică, echilibrată, respectarea orelor de somn,
a pauzelor de lucru și activități cu aparate electronice și, nu

în ultimul rând, menținerea zilnică a timpului destinat relației cu Creatorul nostru, cu Sursa inepuizabilă a existenței noastre biologice și spirituale.
În curând vom sărbători ”Nașterea Domnului și
Mântuitorului nostru, Domnul Isus Hristos”, care ne va
prilejui o nouă încărcare a bateriilor spirituale, prin Cuvânt și
o muzică sănătoasă pentru mintea și trupul nostru. Să
profităm din plin de această ofertă de a asculta și practica o muzică sănătoasă, care să ne
învioreze și să ne motiveze în a face bine celor dragi din familie și celor ce ne înconjoară și au nevoie de ajutor material și spiritual.
Rubrica Sănătății vă urează ”Sărbători fericite !” și un An Nou bogat în sănătate și binecuvântări, pentru voi și toți cei ce vă înconjoară !
Arta de-a invinge!
Să ai curajul să spui DA, să ai curajul să spui NU, Și-n fiecare clipă grea, să fii mereu același : TU ! Să crezi în Dumnezeu, când oamenii te-nșeală, Să te ridici spre cer, când alții se coboară,
Să poți păstra ce alții
vor s-arunce,
Să risipești ce alții vor a strânge,
O flacără să
fii, chiar dac-afară ninge :
Aceasta-i arta de a învinge !
22
Rubrica Gospodinei - Retete de la Delia
Carne de vită cu legume
Ingrediente : carne de vită - 1 kg (2 lb), 1 ardei roșu, 1 morcov, 1 ceapă, 80-100 ml ulei, condimente : frunza de dafin, piper boabe, sare
Modul de preparare :
Pe o tigaie cu fundul gros, se toarnă uleiul și se pune la foc mare. Tigaia trebuie să fie încinsă bine. Se adaugă bucățile de carne și se prăjesc 5 minute la foc mare, amestecând cu o lingură de lemn ; apoi dăm focul la mijlociu ;
Se adaugă ceapa și se prăjește împreună cu carnea, cca 5 minute, sub capac. Din când în când, amestecăm cu o lingură de lemn ;
Când începe să se elimine sucul format de la carne și ceapa și carnea se rumenesc, se adaugă morcovul și ardeiul, câteva boabe de piper și o frunză de dafin. Se amestecă bine și se rumenesc împreună, cam 5-7 minute, sub capac ;
Se adaugă o linguriță rasă de sare, se toarnă 1-2 pahare de apă, se amestecă bine și se lasă acoperite, la înnăbușit cam 20 de minute.
După ce lichidul va scădea din tigaie și carnea va primi o culoare maronie, se va gusta carnea, iar dacă nu e gata, se mai adaugă un pahar de apă și se mai coace cam 10 minute.
Tort Pădurea Neagră
Ingrediente blat : 5 ouă, 7 linguri făină, 1/2 plic praf de copt, 1 lingură apă rece, 5 linguri zahăr, 1 plic zahăr vanilat, 2 linguri cacao, 1 lingură ulei, un strop de sare ;
Umplutura - 400 g (14 oz) frișcă + 300 g (10 oz) vișine din compot ;
Siropul - 150 ml sirop din compotul de vișine, 4 linguri de zahăr, esență de rom ;
Decor - 300 g (12 oz) frișcă, 100 g (4 oz) vișine, ciocolată rasă sau bombonele pentru ornat
Modul de preparare :
Se pun vișinele la scurs, iar siropul rezultat se amestecă împreună cu zahărul, se fierbe un minut, apoi se adaugă esența de rom ; se lasă la răcit și se folosește pentru însiropat tortul.
Albușurile se bat spumă cu zahărul și apa rece. Separat, se mixează gălbenușurile cu sare, vanilie și ulei. Peste gălbenușuri se adaugă albușurile spumă, făina amestecată cu praful de copt și cacao. Se amestecă ușor până la încorporare totală.
Compoziția obținută se pune într-o formă rotundă, tapetată cu hârtie de copt și se introduce în cuptorul încălzit. Se lasă la copt circa 20 de minute, până la proba prin apăsare - să își revină la forma inițială.

23
Se lasă să se răcească complet, apoi se taie în 3 foi egale.Pe un platou se așează prima foaie și se însiropează. Se adaugă un strat de frișcă, se intinde uniform, apoi adaugăm vișine. Se procedează la fel și cu al doilea strat. Se îmbracă tortul cu frișcă și se decorează cu vișine și ciocolată rasă, după imaginația fiecăruia.
Poftă bună !