08 December 2016

MIINILE LUI DURER



 În secolul al XV-lea , într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18! Pentru a-şi întreţine familia tatăl , bijutier de profesie era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.
       În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia din Nürenberg.
       După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.
       Apoi, într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani. Lucrările fratelui sau au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor  profesori iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante. Când s-a întors în satul sau familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzică şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru că el să-si îndeplinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost: ... "si acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine."
       Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea albert. Lacrimile îi curgeau pe faţă palidă iar capul plecat şi-l mişcă dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu nu, nu, nu.
       În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi , ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând. "Nu , frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o data, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atăt de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pt mine e prea târziu."
       Mai mult de 450 ani au trecut. Până acum sute din capodopereale lui Albrecht Dürer ) portrete, schiţe , desene in cărbune, gravuri etc. sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ţie îţi e familiară doar una singură, a cărei reproducere o poţi avea acasă sau la birou. 
       Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul sau, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui sau mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer.
        Şi-a denumit opera simplu "mâini", dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodopera sa şi a redenumit tributul iubirii "mâini în rugăciune ".
       Data viitoare când vezi o copie a acestei creaţii emoţionante, mai priveşte-o odată. Da-i voie să-ţi amintească, dacă mai aveai nevoie... că nimeni, nimeni nu reuşeşte singur. 

4 comments:

marta said...

Emotionant. multumesc si te sarut

Rodica Botan said...

Asisdelea...sa ai un weekend placut Tusa Marta...si sa-ti vina nepotii acasa!!!

behaituloilorsiglasulpastorului said...

Relatarea aceasta aduce la lumina un exemplu emotionant de lepadare de sine care sa puna pe ganduri pe oricare crestin gata a se cerceta pe sine insusi daca este in credinta si gata sa se sacrifice pentru binele celui pe care-l iubeste . Adica , daca este in stare sa implineasca porunca cea noua "Va dau o porunca noua: sa va iubiti unii pe altii; cum v-am iubit Eu, asa sa va iubiti si voi unii pe altii. (Ioan.13:34)
In dreptul meu, recunosc ca sunt in pragul falimentului .Citirea acestui articol m-a indemnat sa strig si eu, cu lacrimi ca si tatal copilului muncit de un duh de epilepsie : "Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!" ( Marcu 9 )

Zsolt said...

De cele mai multeori in spatele celor mai mari opere de arta, fie opere de sculptura, literatura, pictura etc. stau oameni care au adus sacrificii insemnate, dar necunoscute de lume. Nici eu nu am stiut istoria acestei olucrari prezentate mai sus.
Ma duce gandul la mantuirea noastra gratuita, totusi nu ieftina. In spatele acestei lucrari minunate de arta divina stau doua maini impreunate si strapunse. Sant mainile Domnului nostru scump Isus Cristos. Oamenii inca sarbatoresc un micut Isus din iesle. Eswte trist faptul ca azi, in ciuda extinderii crestinismului, sant atat de putini oameni care il Cunosc pe Cristosul adevarat.