Nu stiu cum...din neglijenta mea sau asa a fost sa fie...textul asta nu l-am pus la concurs. L-am citit doar adineuri cind Lia a binevoit sa mi-l trimita din nou...si ce bine a facut ca mi l-a trimis...Este extraordinar faptul ca si atunci cind s-ar parea ca nu avem de dat nimic...sau poate mai ales atunci cind nu avem ce da, dam cel mai mult. Citind textul de mai jos am realizat ca de fapt nu putem darui nimanui un dar mai mare decit acela sa-i spunem, despre Christos. Si ca sa facem acest lucru nu trebuie sa fim avuti, destepti, puternici...nimic deosebit decit sa vrem. O sa vedeti ca un copil, poate sa faca o lucrare pe care un om mare s-ar putea sa nu stie si sa nu poata sau sa nu binevoiasca sa o faca...Dar mai bine sa las povestea Liei sa va spuna ea toate aceste lucruri si chiar si pe deasupra...Am sa las intregul e-mail, pentruca altfel as simti ca ii fur din frumusete...
........................................................................
Draga Rodica, Draga prietena,
Te-am intrebat (de text) doar din si pricina faptului ca nu mai primisem nimic de la tine.
Sper sa fie o incurajare pentru tine si Deb, toate amintirile din sufletul si din viata mea.
DUMNEZEU SA FIE CU VOI !!! Ma rog pt tine si Deb!
Iata si textul care era pentru Concurs :
Pana acum NICIODATA nu m-am gandit sa povestesc cuiva despre binele pe care am incercat, umila, sa-l fac si l-am facut - cat de bine a fost facut, evident Dumnezeu o va decide in Ziua de Apoi.
Dar sa incep povestea mea.
Era prin anul 1984 in septembrie cand abia intrasem la Liceul Industrial din Motru, orasul meu natal. Stateam in curtea scolii in acel "careu" de incepera de an scolar, careu care, inca se mai practica si in scolile din ziua de azi in Bucuresti.
Eram imbracata in uniforma clasica : sarafan si camasa alba, cu o pereche de pantofi din piele maro foarte fina "de Guban" cu doua codite cu funde albe si panglica alba si asteptam cu nerabdare sa intru in scoala, in clasa, sa-mi cunosc dirigintele si colegii.
Dupa discursul directorului, am fost indrumati spre clase. Mama mea, ma condusese doar pana in curtea scolii si apoi am mers singura la clasa, cum dealtfel se intamplase cu toti ceilalti copii.
Spre surprinderea mea, una dintre colegele mele, a urcat la clasa, la bratul mamei ei. La inceput, nu am observat nimic deosebit la ea. S-a asezat in banca, chiar langa mine.
Pe aceasta fata, nu o cunosteam. Pe mama ei, o stiam. Era mama fostului meu coleg de clasa din clasa 1 pana intr-a 8. (Cristi, imi vorbise candva prin clasa a 5-a ca are o sora. Dar, nimic mai mult.) Dirigintele, a impartit manualele , ne-a comunicat orarul, urmand sa plecam acasa. Toti au iesit in mare graba spre usa.
CARMEN zabovea in banca. Am ramas langa ea. I-am intins mana, si am facut cunostinta. Apoi, mama ei , s-a apropiat de ea si a ajutat-o sa iasa din banca. Atunci am vazut. Carmen, nu putea merge singura.
Suferise o operatie pe coloana, si avea nevoie de sprijin pentru orice pas. Am privit-o , am intrat in vorba cu ea, si ne-am indreptat spre oras. Liceul din orasul Motru este plasat chiar spre periferia orasului, asa ca, era ceva de mers pana acasa.
Pe drumul spre casa, singura ingrijorare a mamei lui Carmen, era faptul ca nu avea cine sa o duca si sa o aduca de la scoala. Tot vorbind, am ajuns la blocul lui Carmen care, din fericire, era chiar pe traseul spre casa mea.
Cand am ajuns la usa blocului, inainte de a-mi lua la revedere am facut un gest mare.
I-am promis lui Carmen ca eu o voi duce si o voi aduce de la scoala in fiecare zi, pana cand vom termina liceul.
Imi amintesc ca doamna Mihaila a izbucnit in plans. Apoi m-a imbratisat.
Asa a inceput prietenia mea cu Carmen si ajutorul meu pentru ea. Timp de 4 ani am dus-o si am adus-o de la scoala i-am dus ghozdanul fara sa ma plang vre-o clipa de promisiunea data.
A fost cea mai mare binecuvantare pe care Dumnezeu mi-a dat-o. Pe la sfarsitul clasei a 12-a Carmen, care facea an de an tratamente la Baile Felix, incepuse sa mearga ma binisor fara sa fie sprijinita, dar, fara sa duca vre-o greutate.
In ultimile luni de liceu, o ajutam doar la borduri si la trepte.
In tot acest timp i-am vorbit de Isus. Am terminat liceul si am plecat sa-mi urmez visul Am plecat in Capitala.
La scurt timp, Carmen s-a casatorit cu Grigore si, a nascut un baiat.
In timpul unei vacante din primul meu an de facultate, am vizitat-o si l-am vazut si pe cel mic. Atunci mi-a spus cu lacrimi in ochi ca niciodata nu va uita ce am facut pentru ea.
Viata mea era plina de examene sesiuni, conferinte. A ei , de familie si rutina in grija cresterii copilului. Cand copilul ei implinea 2 ani, ea si sotul ei s-au botezat si l-au urmat pe Hristos.
Mi-a marturisit intr-un telefon ca nu a avut pace, ca tot ceea ce eu i-am spus despre Hristos a prins radacini in inima ei. Ea, i-a vorbit lui Grigore sotul ei despre Hristos, i-a povestit tot ce stia de la mine , si impreuna , au decis sa-l urmeze pe Hristos.
Nu am avut bani, nu am avut nimic special in viata mea dar, am daruit timp de 4 ani, dragoste, energie si speranta in Cuvant. Am ajutat-o pe Carmen si i-am vorbit de Hristos.
Cam asta e cel mai mare bine.
Alte faceri de bine au mai fost si sunt zilnic in viata mea. Dar, niciunul dintre ele nu a fost pe o perioada atat de mare de timp.
Ti-am povestit draga Rodica nu doar de dragul concursului ci de dragul faptului ca am simtit ca este o provocare sa povestesc partea asta din viata mea. E prima oara cand vorbesc despre asta - tu sa te rogi si sa-i ceri lui Dumnezeu indurare sa pot sa mai fac astfel de fapte.
Ma gandeam ca daca in 2003 Rezultatele tratamentelor nu ar fi fost unele bune, si daca as fi murit atunci, partea asta de viata nu as fi apucat sa o povestesc. Important este ca, fapta mea a ramas in familia lui Carmen si in inima mea.
Te imbratisez cu drag.
Liliana Corbu
PS
Poti sa faci ce doresti cu ceea ce ti-am scris.Daca vrei sa spui altora , e ok. ,astfel, pot sa se roage pentru mine.
Showing posts with label CONCURS 2010. Show all posts
Showing posts with label CONCURS 2010. Show all posts
22 September 2010
21 September 2010
IATA CISTIGATORII...
Dupa cum vedeti...voturile s-au numarat. Si a.dama a iesit pe locul intii. Apoi Cella are un premiu special de la Domnul John Smith (caruia ii multumesc pentru interventia lui frumoasa)...Si...ce credeti? Am fost foarte multumita si de restul concurentilor care si-au trimis gindurile...si ii rog sa imi trimita numele, asa cum se afla pe buletin , si orasul de resedinta. Si ei vor primii un premiu (mai mic insa). Premiile se vor primii dupa 1 Octombrie. Va multumesc tuturora pentru participare. Trimiteti-mi un e-mail cu informatia ce am cerut-o pe adresa botanrodica@gmail.com
Premiu special pentru concursul "Bucuria de a da"
Asa cum am promis, am ales o persoana (fara vot) pentru a ii acorda un premiu special dintre cei care ati postat la concursul "Bucuria de a da".
O cutie cu medicamente - Cella - te rog sa trimiti un email la heruvim@orange.net cu datele de contact, incluzand adresa si un numar de telefon (daca e posibil).
(Chiar daca in zilele acestea voi fi foarte rar pe acasa si mai mult pe drumuri, voi incerca sa expediez premiul cat se poate de repede.)
Felicitari tie si celorlalti participanti!
John Smith
15 September 2010
CONCURS - BUCURIA DE A DA...
Si pentru ca n-am reusit sa spun totul despre tema acestui concurs in titlul de mai sus, am sa adaug aici. Bucata pe care o scrieti trebuie sa fie inspirata dintr-o intimplare personala din viata voastra. Fie ca ati daruit ceva cuiva – nu trebuie sa fie o avere - stiti, paharul ala de apa dat unui insetat, fie ca ati slujit cuiva in momente grele, fie ca ati fost samariteanul milostiv pentru cineva… Numai ca, sa nu scrieti cu aroganta celui ce a dat si ce a insemnat acel gest pentru cel care era la capatul unde se primeste… ci vreau sa scrieti ce a insemnat pentru voi insiva acel gest, bucuria si implinirea sufleteasca pe care le-ati avut. Asta nu inseamna ca nu puteti scrie din perspectiva celui ce primeste... sau a celui care a vazut un gest frumos facut undeva, cindva, si i-a ramas in memorie si i-a ramas de exemplu.
Motivul pentru care am spus cele de mai sus este insa pentru ca de cele mai multe ori se vorbeste numai de omul caruia i se da ajutor. Insa bucuria celui care da, celui care apara, celui care se sacrifica, intrece cu mult bucuria celor pe care ii ajuta in momentele lor grele. Si nu va mai ginditi atita sa pastrati aceste secrete pentru voi… stiu ca circula intre noi ideea sa nu spunem pentru ca rasplata o vom afla dincolo, la Domnul – dar tot acest gind este responsabil si pentru faptul ca circula peste tot in ziare, reviste, TV, numai uriciuni si fapte urite. Nu mai gasesti o poveste, o urma de fapta buna pe nicaieri, care sa-i inspire si pe altii: pe tineret, pe copii, si chiar si pe cei mai in virsta, ca sa faca si ei la fel. (Puteti sa scrieti sub un nume fictiv, daca va simtiti mai bine asa). Apoi exista multa depresie intre oamenii bogati, intre cei ce au. Le lipseste multora bucuria… si asta pentru ca ei cauta bucuria straduindu-se sa-si dea lor cit mai mult. Bucuria adevarata o are insa datatorul voios. Este mai ferice a da decit a primi. Despre asta as vrea sa scrieti. Cistigatorul concursului va primi premiul de 50 de dolari… al doilea de 20, si al treilea de 10 dolari. Aveti 2 saptamini sa trimiteti compozitiile (sub orice forma literara) – pina la 15 septembrie si apoi, inca o saptamina sa votam. Spor la treaba!!!
UPDATE: In plus fata de premiile deja mentionate, va fi oferit un premiu special, unei persoane alese (fara vot) de catre John Smith.
Motivul pentru care am spus cele de mai sus este insa pentru ca de cele mai multe ori se vorbeste numai de omul caruia i se da ajutor. Insa bucuria celui care da, celui care apara, celui care se sacrifica, intrece cu mult bucuria celor pe care ii ajuta in momentele lor grele. Si nu va mai ginditi atita sa pastrati aceste secrete pentru voi… stiu ca circula intre noi ideea sa nu spunem pentru ca rasplata o vom afla dincolo, la Domnul – dar tot acest gind este responsabil si pentru faptul ca circula peste tot in ziare, reviste, TV, numai uriciuni si fapte urite. Nu mai gasesti o poveste, o urma de fapta buna pe nicaieri, care sa-i inspire si pe altii: pe tineret, pe copii, si chiar si pe cei mai in virsta, ca sa faca si ei la fel. (Puteti sa scrieti sub un nume fictiv, daca va simtiti mai bine asa). Apoi exista multa depresie intre oamenii bogati, intre cei ce au. Le lipseste multora bucuria… si asta pentru ca ei cauta bucuria straduindu-se sa-si dea lor cit mai mult. Bucuria adevarata o are insa datatorul voios. Este mai ferice a da decit a primi. Despre asta as vrea sa scrieti. Cistigatorul concursului va primi premiul de 50 de dolari… al doilea de 20, si al treilea de 10 dolari. Aveti 2 saptamini sa trimiteti compozitiile (sub orice forma literara) – pina la 15 septembrie si apoi, inca o saptamina sa votam. Spor la treaba!!!
UPDATE: In plus fata de premiile deja mentionate, va fi oferit un premiu special, unei persoane alese (fara vot) de catre John Smith.
14 September 2010
FA BINELE...(CONCURS- Viorica)
Imi amintesc cum intr-un an am dat multa imbracaminte celor care avea nevoie .Sotul meu ma certa ,nu mai da ca o sa ramai fara haine si nu o sa avem bani sa-ti cumpar altele.In vara anului 1968 bate la usa un domn si ne lasa o valiza cu lucruri .Erau trimise de fratele Hodoroaba ,care ani la rand veneau la noi sau trimitea copii.Domnul era un turist din Franta care venise la plaja pe litoral.Cand am deschis valiza ,toate erau lucruri pentru cei 4 copii si pentru mine ,pentru sotul meu nu a fost nimic ,nici o soseta macar .A invatat lectia bine .
Cand poti fa binele de-avalma
Spre-a fi lui Dumnezeu pe plac
Nu-ti fie teama niciodata ca dand ai sa ramai sarac!
Cand poti fa binele de-avalma
Spre-a fi lui Dumnezeu pe plac
Nu-ti fie teama niciodata ca dand ai sa ramai sarac!
Am imbatrinit...dar n-am vazut pe cel neprihanit cersindu-si piinea (CONCURS- Amintirea)
Stiti ?...Am parul alb, am multe riduri dar am si multe amintiri. Despre ajutorarea aproapelui sint multe de spus dar eu cred in invatatura Domnului Isus din Matei 6 ver.4 si aceasta opreste dorinta de a povesti din trairile intense ale darniciei .Vreau sa spun totusi ceva despre tatal meu ,si toti despre care voi povesti sint plecati la Domnul .
Era in anul 1947 .Toata vara a fost o seceta cumplita .La noi in Ardeal mai exista putina recolta dar Moldova a fost lovita greu de tot. Oamenii au parasit casele si au plecat in tara . Ma infior si acum cind imi amintesc chipul unei umbre de femeie legata cu un batic galben si tinind in brate un copilas...
Eram si eu un copil ; tata a deschis larg usa si a intins o mina de ajutor. O alta intimplare din acelasi an imi aminteste ca fratele meu avea un coleg de scoala care venea in fiecare seara la noi si minca impreuna cu noi o farfurie de mamaliga cu lapte. Mai tirziu el a ajuns un mare comunist si veifica periodic CAP-ul unde era fr. meu inginer dar intotdeauna se manifesta cu multa rautate si batjocura .Rezultatul ...a avut o viata fara bucurie.Am amintiri multe despre felul in care tatal meu arunca piinea pe ape.Cred ca daca in vremurile care au urmat (si au fost vremuri grele- cu multe greutati) dar faptul ca nu am dus lipsa de nimic este binecuvintarea din Psalmul 37 ver.25 Am fost tinar ,si am imbatrinit ,dar n-am vazut pe cel neprihanit parasit ,nici pe urmasii lui cersindu-si piinea...
Sint urmasa acestui om si am incercat sa traiesc ca el...Bucuria vietii o primesti din ce dai caci tot ce avem am primit prin El si dela El ..
Laudat fie Domnul
Tuturor pace si bucurie...
Era in anul 1947 .Toata vara a fost o seceta cumplita .La noi in Ardeal mai exista putina recolta dar Moldova a fost lovita greu de tot. Oamenii au parasit casele si au plecat in tara . Ma infior si acum cind imi amintesc chipul unei umbre de femeie legata cu un batic galben si tinind in brate un copilas...
Eram si eu un copil ; tata a deschis larg usa si a intins o mina de ajutor. O alta intimplare din acelasi an imi aminteste ca fratele meu avea un coleg de scoala care venea in fiecare seara la noi si minca impreuna cu noi o farfurie de mamaliga cu lapte. Mai tirziu el a ajuns un mare comunist si veifica periodic CAP-ul unde era fr. meu inginer dar intotdeauna se manifesta cu multa rautate si batjocura .Rezultatul ...a avut o viata fara bucurie.Am amintiri multe despre felul in care tatal meu arunca piinea pe ape.Cred ca daca in vremurile care au urmat (si au fost vremuri grele- cu multe greutati) dar faptul ca nu am dus lipsa de nimic este binecuvintarea din Psalmul 37 ver.25 Am fost tinar ,si am imbatrinit ,dar n-am vazut pe cel neprihanit parasit ,nici pe urmasii lui cersindu-si piinea...
Sint urmasa acestui om si am incercat sa traiesc ca el...Bucuria vietii o primesti din ce dai caci tot ce avem am primit prin El si dela El ..
Laudat fie Domnul
Tuturor pace si bucurie...
SA NU ARUNCI PIINEA...(CONCURS - Abbu Viorica)
abbu viorica said... doamna Rodica,
de nenumarate ori am cautat sa determin copii mei sa nu arunce in primul rand paine,apoi mancarea,apoi lucruride imbracaminte sau jucarii.
uneori aveam norocul sa stim pe cineva caruia sa i le dau,dar am remarcat imediat ca notiunea de "sarac","copil care nu mananca toate bunatatile si care poarta pantofi sau haine ramase de la fratii mai mari","copil care isi doreste ani o jucarie si nu are" este pentru ei o notiune abstracta.
nici unul din filmele pe DVD,sau serialele de la televizor,niciunul din copii de la gradinita sau scoala nu arata foamete sau lipsuri asa de mari cum le descriam eu.
intr-o zi m-am hotarat.
aveam cateva zile libere de la servici,am luat copii si ne-am dus la o ruda a mea dintr-un sat moldovean mic si sarac.am luat provizii,bani sa nu cadem pe capul oamenilor si am ajuns.
fara fasoane,fara falsa jena de lucrurile sumare si vechi din casa am fost primiti regeste.
toata aceasta saptamana in care copii au fost tot timpul hai-hui prin sat,pe campuri,prin livezi si prin podul casei a fost cea mai de neuitat perioada de pana acum, atat pentru mine cat si pentru ei.
unul din efecte a aparut cateva zile dupa intoarcere.
mergeam dimineata ca de obicei la gradinita si tot ca de obicei treceam pe langa un cersetor ce il blagosloveam in mintea mea ca nu se duce sa munceasca.in una din zile fata mi-a spus:
-mama,hai sa-i dam cativa babi batranei asteia precis nu are casa, sau ce sa manance si uite ce frig este.
ne-am apropiat,imediat am vazut ca "batrana" era un tinerel, cersetor de profesie acoperit de i se vedeau numai mainile... tinere...solide...
am tacut.
am scos 2 lei din portofel si i-am dat fetei,care cu placere i-a dat "batranei" spunandu-i saru'mana,uite pentru mancare de la noi.
de atunci,o data, de doua ori pe saptamana dau cei 2 lei ca sa invete fata ca daca cineva este in mare nevoie,trebuie ajutat.
nu stiu cat de educativ este, mai ales daca va descoperi singura adevarul,dar sper ca cersetorul sa se mute de acolo inainte de asta.
in orce caz bucuria ei ca face bine imi face si mie bine.
de nenumarate ori am cautat sa determin copii mei sa nu arunce in primul rand paine,apoi mancarea,apoi lucruride imbracaminte sau jucarii.
uneori aveam norocul sa stim pe cineva caruia sa i le dau,dar am remarcat imediat ca notiunea de "sarac","copil care nu mananca toate bunatatile si care poarta pantofi sau haine ramase de la fratii mai mari","copil care isi doreste ani o jucarie si nu are" este pentru ei o notiune abstracta.
nici unul din filmele pe DVD,sau serialele de la televizor,niciunul din copii de la gradinita sau scoala nu arata foamete sau lipsuri asa de mari cum le descriam eu.
intr-o zi m-am hotarat.
aveam cateva zile libere de la servici,am luat copii si ne-am dus la o ruda a mea dintr-un sat moldovean mic si sarac.am luat provizii,bani sa nu cadem pe capul oamenilor si am ajuns.
fara fasoane,fara falsa jena de lucrurile sumare si vechi din casa am fost primiti regeste.
toata aceasta saptamana in care copii au fost tot timpul hai-hui prin sat,pe campuri,prin livezi si prin podul casei a fost cea mai de neuitat perioada de pana acum, atat pentru mine cat si pentru ei.
unul din efecte a aparut cateva zile dupa intoarcere.
mergeam dimineata ca de obicei la gradinita si tot ca de obicei treceam pe langa un cersetor ce il blagosloveam in mintea mea ca nu se duce sa munceasca.in una din zile fata mi-a spus:
-mama,hai sa-i dam cativa babi batranei asteia precis nu are casa, sau ce sa manance si uite ce frig este.
ne-am apropiat,imediat am vazut ca "batrana" era un tinerel, cersetor de profesie acoperit de i se vedeau numai mainile... tinere...solide...
am tacut.
am scos 2 lei din portofel si i-am dat fetei,care cu placere i-a dat "batranei" spunandu-i saru'mana,uite pentru mancare de la noi.
de atunci,o data, de doua ori pe saptamana dau cei 2 lei ca sa invete fata ca daca cineva este in mare nevoie,trebuie ajutat.
nu stiu cat de educativ este, mai ales daca va descoperi singura adevarul,dar sper ca cersetorul sa se mute de acolo inainte de asta.
in orce caz bucuria ei ca face bine imi face si mie bine.
CINE-SI DA - LUI ISI DA!!! (CONCURS - a.dama)
A.Dama said...
Toamna incepuse sa-si arate chipul, invaluind zilele intr-o lumina aurie, de fructe coapte, iar noptile intr-o mantie ruginie si racoroasa.
Stiam ca B. avea nevoie de o suma pentru a-si plati un examen la facultate. Nu era o suma prea mare, insa n-avea cum sa o puna deoparte pentru acel examen. Puteam interveni, insa existau factori exteriori care ma impiedicau: probleme de rezolvat, alte drumuri de facut, treburi gospodaresti. Dorinta de a-i achita lui B. contravaloarea examenului nu imi iesea, in schimb, din gand. Si din inima.
Vreo doua saptamani a durat nehotararea-mi. Apoi, dintr-un imbold greu de descris in cuvinte, am lasat toate lucrurile deoparte, am mers la banca si am pus pe cardul lui B. suma de care avea nevoie pentru examen. Am simtit apoi o libertate ciudata, ca si cum m-as fi eliberat dintr-un loc stramt. Mergeam pe strazi, in lumina toamnei, multumind si pentru ce n-am multumit vreodata in viata mea.
Mai tarziu, am primit un telefon. Cineva ma ruga sa ne intalnim, pentru ca trebuia sa-mi dea ceva... Si-a cerut scuze: "Trebuia sa te sun de ceva vreme, dar am tot amanat. Asta e pentru tine." Mi-a pus in mana un plic... Apoi ne-am despartit.
Acasa, am gasit in plic de trei ori suma pe care o trimisesem pe cardul lui B.
Mi-a fost greu sa inchid ochii pentru a adormi. E mai greu sa primesti decat sa dai...
Si totusi, m-am ridicat in picioare, am deschis fereastra si, in racoarea ruginie a toamnei, I-am multumit Lui ca lucreaza dupa propriile-I retete...
Cine da lui isi da, cine face lui isi face.
Toamna incepuse sa-si arate chipul, invaluind zilele intr-o lumina aurie, de fructe coapte, iar noptile intr-o mantie ruginie si racoroasa.
Stiam ca B. avea nevoie de o suma pentru a-si plati un examen la facultate. Nu era o suma prea mare, insa n-avea cum sa o puna deoparte pentru acel examen. Puteam interveni, insa existau factori exteriori care ma impiedicau: probleme de rezolvat, alte drumuri de facut, treburi gospodaresti. Dorinta de a-i achita lui B. contravaloarea examenului nu imi iesea, in schimb, din gand. Si din inima.
Vreo doua saptamani a durat nehotararea-mi. Apoi, dintr-un imbold greu de descris in cuvinte, am lasat toate lucrurile deoparte, am mers la banca si am pus pe cardul lui B. suma de care avea nevoie pentru examen. Am simtit apoi o libertate ciudata, ca si cum m-as fi eliberat dintr-un loc stramt. Mergeam pe strazi, in lumina toamnei, multumind si pentru ce n-am multumit vreodata in viata mea.
Mai tarziu, am primit un telefon. Cineva ma ruga sa ne intalnim, pentru ca trebuia sa-mi dea ceva... Si-a cerut scuze: "Trebuia sa te sun de ceva vreme, dar am tot amanat. Asta e pentru tine." Mi-a pus in mana un plic... Apoi ne-am despartit.
Acasa, am gasit in plic de trei ori suma pe care o trimisesem pe cardul lui B.
Mi-a fost greu sa inchid ochii pentru a adormi. E mai greu sa primesti decat sa dai...
Si totusi, m-am ridicat in picioare, am deschis fereastra si, in racoarea ruginie a toamnei, I-am multumit Lui ca lucreaza dupa propriile-I retete...
Cine da lui isi da, cine face lui isi face.
Ferice de cei molostivi (CONCURS - SABRI)
Un predicator cobora din tramvai când un copil cerșetor a venit și i-a cerut niște bani. Predicatorul tânăr a scos din buzunar două monede de 50 de bani și i-a dat copilului cu ochii albaștrii și cu mâinile murdare.
Copilul a începtu să meargă și tânărul predicator mergea încet in spatele lui. Deodată copilul s-a oprit lângă un alt cerșetor, un bătrân orb și fără picioare. Copilul a scos o monedă din cele două primit și i-a dat-o bătrânului spunându-i: Ia și tu ca ție nu-ți dă nimeni. Eu pot alerga după oameni, eu pot să vad care e mai bogat dar tu nu poți.
A invățat atunci tânărul predicat despre ce inseamna: Ferice de cei milostivi căci ei vor avea partea de milă!
Copilul a începtu să meargă și tânărul predicator mergea încet in spatele lui. Deodată copilul s-a oprit lângă un alt cerșetor, un bătrân orb și fără picioare. Copilul a scos o monedă din cele două primit și i-a dat-o bătrânului spunându-i: Ia și tu ca ție nu-ți dă nimeni. Eu pot alerga după oameni, eu pot să vad care e mai bogat dar tu nu poți.
A invățat atunci tânărul predicat despre ce inseamna: Ferice de cei milostivi căci ei vor avea partea de milă!
O CUTIE DE MEDICAMENTE... (CONCURS - CELLA)
Cella said...
Acum vreo sapte sau opt ani in urma, pe un ger cumplit cei de la lucru imi spun ca ma tot suna un barbat ce vrea sa vorbeasca numai cu mine. Le-am zis ca o sa mai sune ... nebuni sunt la tot pasul.
Si a revenit. Era dirijorul din orasul de unde plecasem. Stiam ca au o fetita si acum imi spunea ca au un baietel care insa e foarte bolnav si ma ruga sa intreb printre cunostinte, rude si prieteni daca pot sa gasesc un medicament, care pe langa ca era enorm de scump, nici nu se gasea in Romania.
Una din prietenele mele era doctor asa ca am sunat-o si am intrebat-o. A inceput sa se in grijoreze: "tie iti trebuie? Ce ai? Unde si la cine ai fost? Cine ti l-a recomandat?"
A linistit-o si i-am explicat cui ii trebuie. Ea avea acel medicament insa in doza pentru adulti. Ce sa facem acum? Mi-a zis ca il poate da si ca va scrie indicatiile pentru administrare.
Am mai dat un telefon si am gasit pe cineva care sa mearga cat mai aproape de prietenul asta a meu ca sa ii dea medicamentele mai repede.
Dupa asta nu am mai stiut nimic vreo doi sau trei ani.
Eram la o inmormantare, vine sotia prietenului meu si imi spune: "Cella asa multumesc Domnului pentru tine."
I-am zis: "Nu ne-am vazut de cativa ani si chiar nu inteleg de ce faci asta." Raspunsul m-a lasat cu gura cascata: "Iti mai aduci aminte de medicamentele alea ce ti le-am cerut noi intr-o iarna? Si-au facut efectul si daca copilul nostru e in viata, e pentru ca tu ne-ai ajutatat. De cate ori vad pe baiat ii multumesc Domnului pentru tine si ii spun sa ii multumeasca si el pentru tine ca tu ai fost cea care i-ai salvat viata."
I-am explicat ca nici macar nu am vazut medicamentele, habar nu am pentru ce boala sunt, cui i se administreaza. Tot ce am facut a fost sa dau niste telefoane ... si sa incerc sa ii ajut pentru ca mi-s dragi.
Cred ca e scolar de-acum copilul asta ... si tu m-ai facut sa imi reamintesc de el. Poate dau de parintii lui ca sa ii urez un an scolar frumos si poate aflu si cum il cheama.
Acum vreo sapte sau opt ani in urma, pe un ger cumplit cei de la lucru imi spun ca ma tot suna un barbat ce vrea sa vorbeasca numai cu mine. Le-am zis ca o sa mai sune ... nebuni sunt la tot pasul.
Si a revenit. Era dirijorul din orasul de unde plecasem. Stiam ca au o fetita si acum imi spunea ca au un baietel care insa e foarte bolnav si ma ruga sa intreb printre cunostinte, rude si prieteni daca pot sa gasesc un medicament, care pe langa ca era enorm de scump, nici nu se gasea in Romania.
Una din prietenele mele era doctor asa ca am sunat-o si am intrebat-o. A inceput sa se in grijoreze: "tie iti trebuie? Ce ai? Unde si la cine ai fost? Cine ti l-a recomandat?"
A linistit-o si i-am explicat cui ii trebuie. Ea avea acel medicament insa in doza pentru adulti. Ce sa facem acum? Mi-a zis ca il poate da si ca va scrie indicatiile pentru administrare.
Am mai dat un telefon si am gasit pe cineva care sa mearga cat mai aproape de prietenul asta a meu ca sa ii dea medicamentele mai repede.
Dupa asta nu am mai stiut nimic vreo doi sau trei ani.
Eram la o inmormantare, vine sotia prietenului meu si imi spune: "Cella asa multumesc Domnului pentru tine."
I-am zis: "Nu ne-am vazut de cativa ani si chiar nu inteleg de ce faci asta." Raspunsul m-a lasat cu gura cascata: "Iti mai aduci aminte de medicamentele alea ce ti le-am cerut noi intr-o iarna? Si-au facut efectul si daca copilul nostru e in viata, e pentru ca tu ne-ai ajutatat. De cate ori vad pe baiat ii multumesc Domnului pentru tine si ii spun sa ii multumeasca si el pentru tine ca tu ai fost cea care i-ai salvat viata."
I-am explicat ca nici macar nu am vazut medicamentele, habar nu am pentru ce boala sunt, cui i se administreaza. Tot ce am facut a fost sa dau niste telefoane ... si sa incerc sa ii ajut pentru ca mi-s dragi.
Cred ca e scolar de-acum copilul asta ... si tu m-ai facut sa imi reamintesc de el. Poate dau de parintii lui ca sa ii urez un an scolar frumos si poate aflu si cum il cheama.
...cine are mila de sarac...(CONCURS - PAVEL VALERIA)
Pavel Valeria said...
Privesc vantul ce sufla petalele din florile de mar si-mprastie mireasma imbatatoare, care patrunde pe fereastra mea, si-mi zic:
_ Este suflarea Domnului meu care-mi imbalsameaza viata, ducandu-ma pe culmi de fericire!!! Apoi, in oglinda apelor zaresc cum cerul imbratiseaza pamantul de la un orizont la altul, simtind cum sunt si eu cuprinsa in duioasa si binecuvantata dragoste a lui Dumnezeu. Ciripitul pasarelelor intrecandu-se cu zumzetul albinelor, strabate zarea trecand din floare in floare, din copac in copac aducand susurul bland al vocii Tatalui ceresc: “- Te iubesc c-o iubire vesnica!” Razele de soare care imi mangaie crestetul imi da de stire ca sunt inca pe bratul Domnului, in odihna Lui.
Lasandu-mi ochii sa mi se scalde in asa belsug de frumusete, gandul imi zboara la o alta primavara minunata:
“Oameni alergau fiecare cuprinsi de dorinta egoista din zilele noastre. Undeva intr-un parc al orasului, un cersetor cerea de mila. Avea hainele ponosite, uzate dar curate. Vocea lui rasuna pe-o nota atat de apropiata milei incat n-am rezistat si sensibilizata pana la lacrimi, m-am apropiat si i-am lasat in palma ultimi banuti care ii mai aveam. Imi pare ca am vazut ceva in palma Lui, dar am dat la o parte gandul indraznet care ma incercase. O soapta straina imi inclina balanta indoielii zicandu-mi: ” … cu ce ai sa cumperi paine la copii?” Dar cand ochii mei i-au intalnit pe ai Lui si le-am simtit blandetea, s-a stabilit in inima mea siguranta clipei urmatoare. Avea ceva aparte in privire, o dragoste, o bunatate si o pace ce-mi umplea sufetul! Glasul cu care ma binecuvanta era ca o sinfonie cereasca ce-mi infiora fiinta! Avea ceva in El din cer!
A fost o experienta minunata si unica !!!
Din aceea zi dau cate un banut fiecarui cersetor sperand sa-L mai inalnesc pe “Cersetorul meu” … dar … in zadar!
Mila si dragostea impletita cu bucuria datatorului o gasesc in fiecere sarac, dar aceea privire, aceea voce, nu cred ca am sa le mai intalnesc numai atunci cand voi pleca in vesnicii la El.
“…. Sa-ti deschizi mana fata de fratele tau, fata de sarac si fata de cel lipsit din tara ta. Deutronom 15:11
” Cine are mila de sarac, imprumuta pe Domnul si El ii va rasplati binefacerea.” Proverbe 19:17
Privesc vantul ce sufla petalele din florile de mar si-mprastie mireasma imbatatoare, care patrunde pe fereastra mea, si-mi zic:
_ Este suflarea Domnului meu care-mi imbalsameaza viata, ducandu-ma pe culmi de fericire!!! Apoi, in oglinda apelor zaresc cum cerul imbratiseaza pamantul de la un orizont la altul, simtind cum sunt si eu cuprinsa in duioasa si binecuvantata dragoste a lui Dumnezeu. Ciripitul pasarelelor intrecandu-se cu zumzetul albinelor, strabate zarea trecand din floare in floare, din copac in copac aducand susurul bland al vocii Tatalui ceresc: “- Te iubesc c-o iubire vesnica!” Razele de soare care imi mangaie crestetul imi da de stire ca sunt inca pe bratul Domnului, in odihna Lui.
Lasandu-mi ochii sa mi se scalde in asa belsug de frumusete, gandul imi zboara la o alta primavara minunata:
“Oameni alergau fiecare cuprinsi de dorinta egoista din zilele noastre. Undeva intr-un parc al orasului, un cersetor cerea de mila. Avea hainele ponosite, uzate dar curate. Vocea lui rasuna pe-o nota atat de apropiata milei incat n-am rezistat si sensibilizata pana la lacrimi, m-am apropiat si i-am lasat in palma ultimi banuti care ii mai aveam. Imi pare ca am vazut ceva in palma Lui, dar am dat la o parte gandul indraznet care ma incercase. O soapta straina imi inclina balanta indoielii zicandu-mi: ” … cu ce ai sa cumperi paine la copii?” Dar cand ochii mei i-au intalnit pe ai Lui si le-am simtit blandetea, s-a stabilit in inima mea siguranta clipei urmatoare. Avea ceva aparte in privire, o dragoste, o bunatate si o pace ce-mi umplea sufetul! Glasul cu care ma binecuvanta era ca o sinfonie cereasca ce-mi infiora fiinta! Avea ceva in El din cer!
A fost o experienta minunata si unica !!!
Din aceea zi dau cate un banut fiecarui cersetor sperand sa-L mai inalnesc pe “Cersetorul meu” … dar … in zadar!
Mila si dragostea impletita cu bucuria datatorului o gasesc in fiecere sarac, dar aceea privire, aceea voce, nu cred ca am sa le mai intalnesc numai atunci cand voi pleca in vesnicii la El.
“…. Sa-ti deschizi mana fata de fratele tau, fata de sarac si fata de cel lipsit din tara ta. Deutronom 15:11
” Cine are mila de sarac, imprumuta pe Domnul si El ii va rasplati binefacerea.” Proverbe 19:17
13 September 2010
Din miracolele copilăriei mele (4) – Când nu ştie stânga ce face dreapta- (CONCURS - a.dama)
Un fel de prolog
Unde era zâmbetul Ei, pulsa viaţa. Unde cădea o lacrimă de-a Ei, pulsa viaţa. Când Dumnezeu a luat-o, viaţa n-a mai avut (acelaşi) puls. Sunt paisprezece ani de când Ea nu mai e. Amintirea-I, în schimb, ne însoţeşte, ne farmecă. Textul care urmează îi este dedicat.
Pentru mulţi, relatările de felul acesta nu sunt relevante, pentru că, mi se spune, a percepe evenimentele într-un mod miraculos e doar o chestiune de background, de educaţie. Minunile nu sunt necesare.
Pentru aceia puţini, care cred, voi mai rosti o silabă de miracol, pentru că Ea, cu ochii verzi şi un ten frumos, de invidiat, a fost o femeie căreia Dumnezeu i-a onorat credinţa.
*De lecturat cu Il Divo şi Nicos pe-aproape.
I. Pretextul pentru a fugi afară
Doi tineri au venit să-i vorbească mamei într-o după-amiază, care le-a rămas, cu siguranţă, bine întipărită pe retina memoriei.
Noi, copiii, aveam un tic. Abia aşteptam să vină cineva s-o ţină ocupată pe mami, ca s-o zbughim afară la joacă. Uneori, când ieşeam fără permisiune, o încasam la întoarcere, mai ales de la tata. Acum, tata era după-masă la serviciu, aşa că urma să se întoarcă abia pe la 22.30.
“Tinerii aceştia, veniţi să o ţină pe mama ocupată, au picat la ţanc”, ne-am zis.
II. Contextul unei probleme reale
Era pe vremea când alimentele de bază: zahărul, uleiul, pâinea, laptele, carnea etc. erau “raţionalizate”. La fel, benzina şi motorina. O vreme când, chiar dacă aveai bani să cumperi alimente, trebuia să petreci ceasuri întregi la cozi nesfârşite ori să “cumperi” bunăvoinţa vreunui şef de magazin alimentar… Mai scăpai şi dacă aveai pile, iar pilele se ajutau între ele, mai ales dacă lucrau în industrii, domenii diferite. Cât de bine a funcţionat trocul pe vremea aceea! Un sac de zahăr, zece tichete de benzină… Ş.a.m.d. Ş.a.m.d.
Revenind la tinerii noştri, care o vizitaseră pe mami, aceştia urmau să se căsătorească. Din câte am înţeles, deşi eram copil, cu înţelegerea “măsurată”, cei doi urmau să facă o nuntă restrânsă şi… nu aveau la cine apela pentru a face rost de alimente. Nu beneficiau de ajutor din partea altora, cel mai sigur că erau orfani, aşa că se zbăteau singuri s-o scoată la capăt cu evenimentul vieţii lor.
Sigur, într-o familie mare, întotdeauna este loc pentru unul în plus. Într-o familie mare, aprovizionarea se face în cantităţi maaari, se înţelege! Dumnezeu ştie cum a potrivit lucrurile, că noi nu am dus lipsă de alimente, chiar când erau raţionalizate, că “preaiubiţilor Lui, El le dă pâine ca-n somn”. Spre mirarea tuturor vecinilor. Ba chiar a străinilor. Într-o vreme, la magazinul alimentar din apropiere, era şef un om credincios. Ştiind familia noastră, nu o dată ne-a făcut parte de “paharul care dă peste”… peste raţie. Şi de nenumărate ori, cele necesare picau din cer… la propriu.
III. Intertextul: când nu ştie stânga ce face dreapta
Ascultând pe îndelete situaţia dificilă în care se aflau cei doi tineri, mami s-a rugat în sinea ei… În şpaisul nostru, zahărul, făina, orezul, sarea erau în saci, adică în cantităţi foarte mari, de cantină, la o familie atât de numeroasă. Când avea nevoie de o măsură exactă pentru diferite reţete sau pentru prăjituri, cântarul din bucătărie intra în funcţiune. Cântarul de-acasă era, oricum, mai drept decât cel de la magazin…
După ce s-a rugat, mami a acţionat. A făcut rost de o maşină, adică a chemat o cunoştinţă care avea maşină şi stătea prin apropiere să vină la noi acasă. Rând pe rând, toate alimentele din cămară: zahărul, uleiul, orezul, făina, grişul, ouăle, borcanele de dulceaţă, cartofii, morcovii, tot ce le putea fi de folos tinerilor care se pregăteau de nuntă a fost cărat în maşina respectivă, iar ei au plecat din casa noastră cu lacrimi în ochi, cu mulţumiri pe buze, cu şoferul maşinii pe care-l chemase mami.
În tot acest timp, tata era la lucru.
IV. Arhitextul circumstanţial
După ce şi-a golit cămara, dintr-o inimă plină de înţelegere pentru situaţia celor doi tineri, a urmat “momentul adevărului”, de fapt, întrebarea obsedantă:
- Ce-i spun soţului când vine acasă?
Nu se punea problema de remuşcări, însă îngrijorarea reală, lucidă, începea să-şi scoată colţii. Doamne, ce voi face acum? Dacă Tu mi-ai pus pe inimă să dau tot, dă-mi cuvinte potrivite să-i explic soţului situaţia!
Frământarea ei continua, în contrapunct cu promisiunile care răzbăteau din inima ei de femeie credincioasă. Voi pune cuvântul Meu pe buzele voastre când veţi da socoteală de credinţa voastră. După cum El hrăneşte pasărea care zboară, cu atât mai mult Îşi va hrăni copiii.
Noi, după ce-am asistat şi am pus umărul la căratul alimentelor în maşina respectivă, am mai rămas afară la joacă. La un moment dat, auzim că cineva întreabă dacă nu cunoaştem o familie mare, cu şaisprezece copii, care locuieşte undeva prin apropiere. Erau un bărbat şi o femeie, arătau a avea pe la 40 de ani. Am răspuns vreo 5-6, în cor:
- Noi suntem!
- Duceţi-ne la părinţii voştri! a fost rugămintea lor.
V. Hipertextul unei silabe miraculoase
I-am condus pe cei doi, soţ şi soţie, la mami acasă. Pe scurtul traseu de la locul nostru de joacă până în casă, le-am explicat că doar mami e acasă, că tata e la lucru. Pentru ei, nu părea să fie nicio problemă.
Mami s-a mirat de vizita a încă unui cuplu în acea după-masă târzie. Pe tinerii care fuseseră mai devreme, îi cunoştea, însă nu cunoştea această familie. Ea se gândea în continuare că făcuse un bine, dar trebuia să-i dea socoteală lui tata de faptul că şpaisul era acum pustiu.
Femeia care stătea în faţa ei a explicat de ce se aflau acolo. Auziseră de familia noastră şi îşi doriseră mult să vină şi să ne vadă cu ochii lor. Acum au avut ocazia să facă drumul acesta şi… nu veniseră cu mâna goală. Nu voiau să o jignească pe mami, dar o rugau să primească din partea lor nişte alimente pe care se pregătiseră să le dăruiască din toată inima familiei noastre.
Mami se uita la ei ca prin vis. Ca prin reflexiile unei prisme de gheaţă îmbrăţişate de razele soarelui. Abia a bâiguit un răspuns: “Da…, ssigur…, mulţumimm!”
VI. Paratextul miracolului
În timp ce familia respectivă a ieşit din casă pentru a aduce de la locul unde îşi parcase maşina darurile pregătite dinainte, o parte dintre copii i-a însoţit pe cei doi, să le dea o mână de ajutor, o altă parte a rămas în preajma lui mami. Avea în ochi lacrimi. Din care pulsa viaţa. Şi, pe buze, un zâmbet divin. Din care pulsa viaţa.
Până s-a întors tata de la lucru, cămara era din nou plină.
Până s-a întors tata de la lucru, cămara era din nou plină!
Unde era zâmbetul Ei, pulsa viaţa. Unde cădea o lacrimă de-a Ei, pulsa viaţa. Când Dumnezeu a luat-o, viaţa n-a mai avut (acelaşi) puls. Sunt paisprezece ani de când Ea nu mai e. Amintirea-I, în schimb, ne însoţeşte, ne farmecă. Textul care urmează îi este dedicat.
Pentru mulţi, relatările de felul acesta nu sunt relevante, pentru că, mi se spune, a percepe evenimentele într-un mod miraculos e doar o chestiune de background, de educaţie. Minunile nu sunt necesare.
Pentru aceia puţini, care cred, voi mai rosti o silabă de miracol, pentru că Ea, cu ochii verzi şi un ten frumos, de invidiat, a fost o femeie căreia Dumnezeu i-a onorat credinţa.
*De lecturat cu Il Divo şi Nicos pe-aproape.
I. Pretextul pentru a fugi afară
Doi tineri au venit să-i vorbească mamei într-o după-amiază, care le-a rămas, cu siguranţă, bine întipărită pe retina memoriei.
Noi, copiii, aveam un tic. Abia aşteptam să vină cineva s-o ţină ocupată pe mami, ca s-o zbughim afară la joacă. Uneori, când ieşeam fără permisiune, o încasam la întoarcere, mai ales de la tata. Acum, tata era după-masă la serviciu, aşa că urma să se întoarcă abia pe la 22.30.
“Tinerii aceştia, veniţi să o ţină pe mama ocupată, au picat la ţanc”, ne-am zis.
II. Contextul unei probleme reale
Era pe vremea când alimentele de bază: zahărul, uleiul, pâinea, laptele, carnea etc. erau “raţionalizate”. La fel, benzina şi motorina. O vreme când, chiar dacă aveai bani să cumperi alimente, trebuia să petreci ceasuri întregi la cozi nesfârşite ori să “cumperi” bunăvoinţa vreunui şef de magazin alimentar… Mai scăpai şi dacă aveai pile, iar pilele se ajutau între ele, mai ales dacă lucrau în industrii, domenii diferite. Cât de bine a funcţionat trocul pe vremea aceea! Un sac de zahăr, zece tichete de benzină… Ş.a.m.d. Ş.a.m.d.
Revenind la tinerii noştri, care o vizitaseră pe mami, aceştia urmau să se căsătorească. Din câte am înţeles, deşi eram copil, cu înţelegerea “măsurată”, cei doi urmau să facă o nuntă restrânsă şi… nu aveau la cine apela pentru a face rost de alimente. Nu beneficiau de ajutor din partea altora, cel mai sigur că erau orfani, aşa că se zbăteau singuri s-o scoată la capăt cu evenimentul vieţii lor.
Sigur, într-o familie mare, întotdeauna este loc pentru unul în plus. Într-o familie mare, aprovizionarea se face în cantităţi maaari, se înţelege! Dumnezeu ştie cum a potrivit lucrurile, că noi nu am dus lipsă de alimente, chiar când erau raţionalizate, că “preaiubiţilor Lui, El le dă pâine ca-n somn”. Spre mirarea tuturor vecinilor. Ba chiar a străinilor. Într-o vreme, la magazinul alimentar din apropiere, era şef un om credincios. Ştiind familia noastră, nu o dată ne-a făcut parte de “paharul care dă peste”… peste raţie. Şi de nenumărate ori, cele necesare picau din cer… la propriu.
III. Intertextul: când nu ştie stânga ce face dreapta
Ascultând pe îndelete situaţia dificilă în care se aflau cei doi tineri, mami s-a rugat în sinea ei… În şpaisul nostru, zahărul, făina, orezul, sarea erau în saci, adică în cantităţi foarte mari, de cantină, la o familie atât de numeroasă. Când avea nevoie de o măsură exactă pentru diferite reţete sau pentru prăjituri, cântarul din bucătărie intra în funcţiune. Cântarul de-acasă era, oricum, mai drept decât cel de la magazin…
După ce s-a rugat, mami a acţionat. A făcut rost de o maşină, adică a chemat o cunoştinţă care avea maşină şi stătea prin apropiere să vină la noi acasă. Rând pe rând, toate alimentele din cămară: zahărul, uleiul, orezul, făina, grişul, ouăle, borcanele de dulceaţă, cartofii, morcovii, tot ce le putea fi de folos tinerilor care se pregăteau de nuntă a fost cărat în maşina respectivă, iar ei au plecat din casa noastră cu lacrimi în ochi, cu mulţumiri pe buze, cu şoferul maşinii pe care-l chemase mami.
În tot acest timp, tata era la lucru.
IV. Arhitextul circumstanţial
După ce şi-a golit cămara, dintr-o inimă plină de înţelegere pentru situaţia celor doi tineri, a urmat “momentul adevărului”, de fapt, întrebarea obsedantă:
- Ce-i spun soţului când vine acasă?
Nu se punea problema de remuşcări, însă îngrijorarea reală, lucidă, începea să-şi scoată colţii. Doamne, ce voi face acum? Dacă Tu mi-ai pus pe inimă să dau tot, dă-mi cuvinte potrivite să-i explic soţului situaţia!
Frământarea ei continua, în contrapunct cu promisiunile care răzbăteau din inima ei de femeie credincioasă. Voi pune cuvântul Meu pe buzele voastre când veţi da socoteală de credinţa voastră. După cum El hrăneşte pasărea care zboară, cu atât mai mult Îşi va hrăni copiii.
Noi, după ce-am asistat şi am pus umărul la căratul alimentelor în maşina respectivă, am mai rămas afară la joacă. La un moment dat, auzim că cineva întreabă dacă nu cunoaştem o familie mare, cu şaisprezece copii, care locuieşte undeva prin apropiere. Erau un bărbat şi o femeie, arătau a avea pe la 40 de ani. Am răspuns vreo 5-6, în cor:
- Noi suntem!
- Duceţi-ne la părinţii voştri! a fost rugămintea lor.
V. Hipertextul unei silabe miraculoase
I-am condus pe cei doi, soţ şi soţie, la mami acasă. Pe scurtul traseu de la locul nostru de joacă până în casă, le-am explicat că doar mami e acasă, că tata e la lucru. Pentru ei, nu părea să fie nicio problemă.
Mami s-a mirat de vizita a încă unui cuplu în acea după-masă târzie. Pe tinerii care fuseseră mai devreme, îi cunoştea, însă nu cunoştea această familie. Ea se gândea în continuare că făcuse un bine, dar trebuia să-i dea socoteală lui tata de faptul că şpaisul era acum pustiu.
Femeia care stătea în faţa ei a explicat de ce se aflau acolo. Auziseră de familia noastră şi îşi doriseră mult să vină şi să ne vadă cu ochii lor. Acum au avut ocazia să facă drumul acesta şi… nu veniseră cu mâna goală. Nu voiau să o jignească pe mami, dar o rugau să primească din partea lor nişte alimente pe care se pregătiseră să le dăruiască din toată inima familiei noastre.
Mami se uita la ei ca prin vis. Ca prin reflexiile unei prisme de gheaţă îmbrăţişate de razele soarelui. Abia a bâiguit un răspuns: “Da…, ssigur…, mulţumimm!”
VI. Paratextul miracolului
În timp ce familia respectivă a ieşit din casă pentru a aduce de la locul unde îşi parcase maşina darurile pregătite dinainte, o parte dintre copii i-a însoţit pe cei doi, să le dea o mână de ajutor, o altă parte a rămas în preajma lui mami. Avea în ochi lacrimi. Din care pulsa viaţa. Şi, pe buze, un zâmbet divin. Din care pulsa viaţa.
Până s-a întors tata de la lucru, cămara era din nou plină.
Până s-a întors tata de la lucru, cămara era din nou plină!
12 September 2010
CE PRETUIESTE EL MAI MULT? ( PT CONCURS-CHERIE)
Cherie a incercat sa puna bucata asta la concurs, dar pentruca blogul meu este generic, n-a reusit sa puna tot textul. Ma gindeam insa sa incep sa afisez in fiecare zi cite unul din textele care vor intra in concurs. Asa ca incep cu ultimul , de data asta...ca sa rezolv problema ...si sa va prezint totodata intrebarea lui Cherie. Voi cum i-ati raspunde la intrebare?
.............................................................
Gina, verişoara mea, este o persoană pe care mulţi o consideră cel puţin ciudată. Acum are aproximativ 60 de ani şi este singură. Nu s-a căsătorit deşi în tinereţe era o persoană mai mult decât drăguţă. A avut câteva relaţii nu prea reuşite dar asta pentrucă n-a iubit pe nimeni cu adevărat. Işi dorea un suflet pereche, dar conform unor convingeri personale foarte realiste ştia că nu îl poate întâlni. Ca studentă la engleză a fost un spirit rebel şi cosmopolit. La un moment dat a pierdut anul si a încercat să se sinucidă, act în urma căruia Gina a căpătat documente oficiale că ar fi schezofrenică. In familie s-a vorbit şi de o relaţie cu un african din nu ştiu ce ţara care a venit după ea dar despre care familia nici nu a vrut să audă. După aceste complicate trăiri Gina s-a întors la facultate si a început să scrie nişte poezii pline de zbucium sufletesc privind zădărnicia vieţii. A terminat facultatea şi s-a întors la părinţi acolo unde îşi expunea filozofia de viaţa cu superioritate si nu făcea nimic.
Gina trebuie sa recunosc nu a fost în stare să se descurce singură niciodată.
Părinţii ei erau în vărstă, foarte cicălitori şi obositori pentru noi cei care nu eram obligaţi să îi suportăm permanent. Când vorbesc cu Gina constat ca tot aşa îi considera şi ea .
Până ce mama ei a căzut la pat încă se mai gândea că trebuie să se mărite, să îşi clădească o viaţă ca a celorlalte fete de vârsta ei deşi ideea nu o atrăgea. Boala mamei si apoi a tatălui i-a scos din minte această opţiune. Devotamentul tatălui pentru mama sa care era absolut incoerentă a adus-o cu picioarele pe pământ. Soarta ei era să aibă grijă de părinţi. Era datoria ei, scopul nobil pentru care trebuia sa se sacrifice.
Bunicul ei fusese preot ortodox şi în familie Dumnezeu a fost considerat totdeauna un adevăr. Până în momentul în care şi-a dat seama ca nu mai poate să aleagă, că viaţa ei a intrat pe un făgaş din care nu are cum să scape, considera ca nu exista Dumnezeu, că omul este propriul lui stăpân. Ceva în sufletul ei s-a zdruncinat şi a început să creadă în destin, în destinul dat de Dumnezeu. “Deci exista !“ Si-a spus ea la un moment dat. Incă nesigură în credinţă a căutat locul unde putea discuta despre ceea ce simte. Biserica ortodoxă, adepta principiului “Crede şi nu cerceta” nu era potrivită pentru starea ei sufleteasca. Acest suport i l-au oferit bisericile mai nou aparute, cu pastori şcoliţi în occident. Dupa ce a frecventat mai multe biserici s-a fixat la una din vecinătatea casei unde şi-a făcut şi o bună prietenă. Irina, asa se numea prietena ei, a fost un mare ajutor pentru ea în îngrijirea părinţilor. Fără Irina nu s-ar fi descurcat. Au devenit nedesparţite.
După moartea părinţilor Gina s-a mutat împreuna cu Irina. Credinţa în Dumnezeu şi în viaţa de apoi a devenit suportul vietii ei. Irina a preluat rolul de mama pentru verişoara mea. Credinţa Irinei a fost filonul din care s-a hrănit şi credinţa ei.
Cu ajutorul unor sfătuitori din biserică şi de comun acord cu Irina Gina şi-a vandut apartamentul moştenire de la părinţi Relatia lor era consolidată. Au fost de atunci adevărate partenere de viaţă.
Intr-o zi, Gina s-a dus la o manifestare religioasă şi a aflat de un predicator care strângea bani pentru un local de cult din alt oraş. A hotărât să doneze banii luaţi pe apartament în acest scop. Irina i-a spus să facă ce îşi doreşte.
Multă vreme eu, necredincioasa, nu am ştiut dacă să cred că asta a făcut vara mea cu banii luaţi pe apartament. După un timp m-am convins că aşa a fost. Gina a dat toţi banii pe care îi avea din tot sufletul pentru Dumnezeu.
Irina, prietena ei era bolnavă de cancer şi înainte de a muri, deşi avea un copil, i-a dat apartamentul în care stăteau amândoua Ginei. Au făcut acte de vânzare-cumpărare pentruca baiatul Irinei să nu poată nesocoti apoi dorinţa mamei lui.
- Nu te pot lăsa pe drumuri pe tine care ţi-ai dat casa pentru slava lui Dumnezeu, a justificat Irina gestul ei.
Amândoua au dăruit tot ce aveau cu dragoste, dar care este darul cel mai apreciat de Dumnezeu, al Ginei sau al Irinei ? Ce preţuieşte El mai mult ?
.............................................................
Gina, verişoara mea, este o persoană pe care mulţi o consideră cel puţin ciudată. Acum are aproximativ 60 de ani şi este singură. Nu s-a căsătorit deşi în tinereţe era o persoană mai mult decât drăguţă. A avut câteva relaţii nu prea reuşite dar asta pentrucă n-a iubit pe nimeni cu adevărat. Işi dorea un suflet pereche, dar conform unor convingeri personale foarte realiste ştia că nu îl poate întâlni. Ca studentă la engleză a fost un spirit rebel şi cosmopolit. La un moment dat a pierdut anul si a încercat să se sinucidă, act în urma căruia Gina a căpătat documente oficiale că ar fi schezofrenică. In familie s-a vorbit şi de o relaţie cu un african din nu ştiu ce ţara care a venit după ea dar despre care familia nici nu a vrut să audă. După aceste complicate trăiri Gina s-a întors la facultate si a început să scrie nişte poezii pline de zbucium sufletesc privind zădărnicia vieţii. A terminat facultatea şi s-a întors la părinţi acolo unde îşi expunea filozofia de viaţa cu superioritate si nu făcea nimic.
Gina trebuie sa recunosc nu a fost în stare să se descurce singură niciodată.
Părinţii ei erau în vărstă, foarte cicălitori şi obositori pentru noi cei care nu eram obligaţi să îi suportăm permanent. Când vorbesc cu Gina constat ca tot aşa îi considera şi ea .
Până ce mama ei a căzut la pat încă se mai gândea că trebuie să se mărite, să îşi clădească o viaţă ca a celorlalte fete de vârsta ei deşi ideea nu o atrăgea. Boala mamei si apoi a tatălui i-a scos din minte această opţiune. Devotamentul tatălui pentru mama sa care era absolut incoerentă a adus-o cu picioarele pe pământ. Soarta ei era să aibă grijă de părinţi. Era datoria ei, scopul nobil pentru care trebuia sa se sacrifice.
Bunicul ei fusese preot ortodox şi în familie Dumnezeu a fost considerat totdeauna un adevăr. Până în momentul în care şi-a dat seama ca nu mai poate să aleagă, că viaţa ei a intrat pe un făgaş din care nu are cum să scape, considera ca nu exista Dumnezeu, că omul este propriul lui stăpân. Ceva în sufletul ei s-a zdruncinat şi a început să creadă în destin, în destinul dat de Dumnezeu. “Deci exista !“ Si-a spus ea la un moment dat. Incă nesigură în credinţă a căutat locul unde putea discuta despre ceea ce simte. Biserica ortodoxă, adepta principiului “Crede şi nu cerceta” nu era potrivită pentru starea ei sufleteasca. Acest suport i l-au oferit bisericile mai nou aparute, cu pastori şcoliţi în occident. Dupa ce a frecventat mai multe biserici s-a fixat la una din vecinătatea casei unde şi-a făcut şi o bună prietenă. Irina, asa se numea prietena ei, a fost un mare ajutor pentru ea în îngrijirea părinţilor. Fără Irina nu s-ar fi descurcat. Au devenit nedesparţite.
După moartea părinţilor Gina s-a mutat împreuna cu Irina. Credinţa în Dumnezeu şi în viaţa de apoi a devenit suportul vietii ei. Irina a preluat rolul de mama pentru verişoara mea. Credinţa Irinei a fost filonul din care s-a hrănit şi credinţa ei.
Cu ajutorul unor sfătuitori din biserică şi de comun acord cu Irina Gina şi-a vandut apartamentul moştenire de la părinţi Relatia lor era consolidată. Au fost de atunci adevărate partenere de viaţă.
Intr-o zi, Gina s-a dus la o manifestare religioasă şi a aflat de un predicator care strângea bani pentru un local de cult din alt oraş. A hotărât să doneze banii luaţi pe apartament în acest scop. Irina i-a spus să facă ce îşi doreşte.
Multă vreme eu, necredincioasa, nu am ştiut dacă să cred că asta a făcut vara mea cu banii luaţi pe apartament. După un timp m-am convins că aşa a fost. Gina a dat toţi banii pe care îi avea din tot sufletul pentru Dumnezeu.
Irina, prietena ei era bolnavă de cancer şi înainte de a muri, deşi avea un copil, i-a dat apartamentul în care stăteau amândoua Ginei. Au făcut acte de vânzare-cumpărare pentruca baiatul Irinei să nu poată nesocoti apoi dorinţa mamei lui.
- Nu te pot lăsa pe drumuri pe tine care ţi-ai dat casa pentru slava lui Dumnezeu, a justificat Irina gestul ei.
Amândoua au dăruit tot ce aveau cu dragoste, dar care este darul cel mai apreciat de Dumnezeu, al Ginei sau al Irinei ? Ce preţuieşte El mai mult ?
Subscribe to:
Posts (Atom)

