POVESTEA UNUI EMIGRANT - 5-

CALATORIND...

Au plecat seara catre Los Angeles, dupa ce Flavius a venit de la munca si au luat cina impreuna. Ar fi ajuns la Los Angeles pe dimineata daca toate lucrurile ar fi mers asa cum au programat. Cu viteza regulamentara s-ar ajunge in aproximativ 6 ore.

Au luat Freewayul 101, pe linga Ocean. Undeva pe drum, dupa citeva ore de condus, Flavius a trecut de la volan in dreapta si a luat unchiul meu volanul.

Era in jurul orei unu noaptea cind motorul a inceput sa faca ceva galagie dupa care masina s-a oprit pe prima banda. Unchiu a iesit afara sa vada ce-i de facut, Flavius dupa el. Banuiesc ca poate au deschis capota la motor. Pentru un motiv oarecare Flavius s-a dus in spatele masinii sa deschida probabil portbagajul sa ia ceva de acolo. Unchiul meu aude prin noapte sunetul unui motor... dar nu vede nimic.

Totusi grabit se indreapta catre spatele masinii si intuind ca vine o alta masina cu farurile stinse, pune mina pe Flavius sa-l traga de acolo. Mai tirziu marturiseste ca Flavius parca facuse radacini…

…Citeva secunde…doar citeva secunde ne despart de asa de multe lucruri in viata. Daca am fi fost citeva secunde mai devreme…sau citeva secunde mai tirziu, de multe ori viata noastra ar fi fost alta.

As vrea sa intirzii parca sa va povestesc ce s-a intimplat; as vrea sa pastrez un pic mai lung timpul asta de amintiri frumoase, a unor oameni care au sacrificat totul pentru singurul lor copil. Un nod in git ma stringe si lacrimile inca izvorasc desi au trecut aproape 32 de ani de-atunci.

Intr-o secunda Flavius a fost strivit intre doua masini grele, mari…masini care circulau in 1973…Unchiul meu s-a aplecat inebunit sa-l culeaga pe Flavius de pe jos. Cealalta masina a disparut urgent in noapte continuindu-si drumul cu farurile stinse. Cum arata Flavius nu mi-au spus prea multe niciodata...decit ca si ochii din cap ii sarisera afara. Tusi fusese si ea lovita de izbitura masinii; si se straduia sa iasa afara din masina si nu putea. Cumva a iesit si au ingenunchiat amindoi urlind de durere linga fiul lor ...acolo, in mijlocul drumului.

Unchiu spune ca a pus urechea sa simta daca mai sufla sau daca-i bate inima si realizind ca sufletul lui numai ce a plecat, si-a ridicat ochii in sus dorind parca sa-i mai vada cel putin sufletul cum pleaca. Tracuri mari au venit si de la distanta au vazut ca fusese un accident acolo...si au oprit si au facut zid ca sa nu treaca masinile si au protejat astfel locul unde erau ei…
……………..

Cu imaginea asta as putea incheia si povestea lor. S-ar fi putut termina acolo, in lacrimi, in durere…era suficienta durere sa ajunga o viata de om...dar povestea care am sa v-o spun nu s-a terminat acolo si nu se termina asa.

Pentru parintii lui Flavius acel moment a fost un sfirsit totusi…si un nou inceput. Unii ar putea fi mirati...oare ce ar mai putea urma? Odata ce ai fost lovit de viata in felul in care au fost loviti ei…ce lucru bun ar mai putea iesii de acolo?…Ce fel de viata ar mai putea avea acesti oameni; ce sens mai au zilele care urmeaza?

Si totusi in Biblie ni se spune ca orice saminta aruncata poate ajunge sa aiba folos daca cade in pamint bun. Saminta insa trebuie sa moara, ca o alta viata sa ia nastere. Cuvintul Lui Dumnezeu ne spune mereu de nasterea din nou cind fiinta noastra veche trebuie sa moara ca o alta fiinta duhovniceasca sa poata sa ia viata…

Uneori in mijlocul rugului care ne arde, a durerii fara sens de care sintem coplesiti, ne intrebam de ce, ne intrebam cum vom putea rabda…ne intrebam daca El stie…daca ii pasa…daca nu ne-a parasit…?

Si raspunsul la aceste intrebari, raspuns pe care de cele mai multe ori nu-l aflam imediat este "Da"!!! El stie prin ce treci…"Da" Lui Dumnezeu ii pasa…!!!"Da"…El nu ne-a parasit si nu ne va parasi niciodata!!!

Si am sa va povestesc cum Dumnezeu a avut un plan cu ei…si cum a continuat sa-i calauzeasca...pentruca ce spune Psalmistul David este adevarat...El spune..."Chiar daca ar fi sa umblu prin valea umbrelor mortii, nu ma tem de nici un rau, caci Tu esti cu mine. Toiagul si nuiaua Ta ma mingaie"...