Un articol citit pe un blog...care m-a dus cu gindul la faptul ca uneori fericirea e linga noi si noi o cautam prin alte parti...departe...
Prin clasa 11-a am plecat intr-o expeditie cu inca trei fete , bune prietene din clasa si nedespartite pe vremea aceea. Ne-am pacalit parintii ca plecam in excursie cu dirigintele si am plecat de capul nostru, sa vedem cu ochii nostri Universitatea din Bucuresti, unde aveam sa ne implinim visele , sa devenim translatori, abansadori sau cine stie mai ce visam pe vremea aia de copii nauci.
Cert este ca m-am indragostit de orasul asta din clipa in care am coborat din tren si m-am amestecat cu toata lumea aia forfotititoare, am stiut ca aici pot sa fiu orice si ca aici voi vrea sa traiesc , simteam ca pot sa stau in cap in mijlocul Garii de Nord si ca nimeni nu m-ar fi intrebat de ce , am stiut din acea zi ca aici ma voi intoarce si nu voi mai pleca.
Au trecut mai multi ani de atunci si am ajuns in Bucuresti cand poate nimeni nu mai credea , cand aproape toata lumea avea impresia ca spun basme.In fine , de aproape 5 ani sunt aici , cum au trecut ei este alta poveste , nu am ajuns ambasador , dar aici mi-am urmat zi de zi visele mele marunte , aici am invatat sa fiu pe picioarele mele si aici l-am cunoscut pe maimutz , si aici este destinul meu ,asa cum am simtit de cand am pus piciorul in Gara de Nord.
Am venit aici sa-mi urmez spiritul liber , sa am parte de aventura , sa cresc , sa umblu de capul meu pe strazi , sa ma joc de-a viata , nu m-am gandit atunci o clipa ca parintii mei vor imbatrani si ca vor avea nevoie de mine. Simt ca ii abandonez incet incet si mi-e un dor imens de toate lucrurile marunte pe care le aveam acasa.
Imi vine sa urlu cand realizez ca tata nu mai are ocazia sa-mi aduca cafeaua calda langa pat , in timp ce eu dorm , ca sa o gasesc acolo cand ma trezesc , ca nu mai poate veni la mine vesel dupa ce se barbiereste , sa se aseze pe fotoliu cu fata intinsa inspre mine ca sa-i dau cu crema , ca nu o sa-si mai fluture degetele groase , muncite , aspre in fata mea ca sa-i tai unghiile tocite.
Mama nu mai are ocazia sa-mi faca ceai cand sunt racita , nici sa ma tina noaptea in brate cand visez urat, nu mai are cine sa o ajute sa bata albusurile spuma cand face prajituri, cu cine sa-si faca planuri de mutat mobila in casa si scenarii ca sa-l convinga pe tata sa ni se alature .
Nu mai pot sa stau cu ei de vorba la o cafeluta duminica dupa amiaza , sa le spun planurile mele, sa ma vada desenand prostii, pirezand vremea in oglinda, pregatindu-ma sa ies in oras, facand piruete.
Mi-am dorit sa cresc , sa fiu mare , sa plec ca sa nu mai aiba grija mea, sa le arat ca ma pot descurca , ca pot face orice , ca pot deveni un om matur care la randul sau ii poate ajuta , mi-am zis ca m-au crescut si rasfatat destul si ca e randul meu sa-i rasfat.nu m-am gandit cat de mult voi simti lipsa la toate nimicurile astea.
Acum sunt mare , pe cale sa am familia mea , ii vizitez parca din ce in ce mai rar si imi zic ca data viitoare cand ajung acasa o sa fac multe lucruri cu ei, dar tata e din ce in ce mai ridat , mai imbatranit, mama cu parul din ce in ce mai alb.
Acum cand parintii mei stiu ca ma intorc acasa , ma asteapta uitandu-se pe geam sa ma vada cand ajung, le vad conturul corpurilor cum stau la geam, la etajul 6, apartamentul 24, locul unde am crescut . cand plec de la ei , ma petrec cu privirea de pe balcon si se uita lung dupa mine cum plec cu autobuzul.Am castigat atat de multe , dar cat de multe le-am rapit si imi dau seama cat de egoista am fost.
Sa cresti mare nu e deloc haios si cred ca e cazul sa ma opresc cu scrisul ca plang si sunt mucioasa si incep colegii de serviciu sa se impacienteze .O sa dau vina pe maimutzu’ ca el m-a facut sa-mi amintesc toate astea cu tot ce a scris el despre regii lui scamatori.
Domeniu Auzite in Hanul Maimutzei
No comments:
Post a Comment