17 March 2013

Cersetoarea...

(un articol mai vechi)
Obisnuia sa doarma in fata Postei de pe Fifth Street. Puteam sa stiu ca este prezenta dupa mirosul pe care-l emana…inainte chiar de a da coltul cladirii, acolo unde dormea ea, aproape de-anpicioarelea, linga talefonul public. Mirosea urina care venea din straturile de haine nespalate ce le purta, si miroseau gura cu dintii mincati de vreme si carii din gura ei . Daca nu dormea, atunci treaza vorbea lucruri neintelese intr-una.

Acuma, ca inchideau Posta la ora 6, ca sa tina oamenii fara capatii afara din cladire, ea se culca ca un covrig pe trotuar, vorbind de una singura, miscind sacadat din buze fara nici un sunet uneori…iar mirosul nu mai era asa de puternic ca-l ducea briza…

Odata, la o zi de Thanksgiving (Ziua Multumirii in USA), ne-a ramas multa mincare dupa sarbatori, asa ca am impachetat-o, m-am scuzat de la musafiri, si mi-am luat masina si m-am dus in Fifth Street.

Era o noapte tare rece. Frunzele erau imprastiate de un vint subtire si aprope nimeni nu mai era pe strazi…aproape toti, cu exceptia a citiva nefericiti care n-au ajuns la nici un adapost sau o locuinta calda. Dar stiam ca am sa o gasesc pe femeia asta cu sacosile ei si caruciorul ei , pe strada.

Era imbracata ca totdeauna, chiar si vara era imbracata la fel. Hainele groase de lina o impachetau bine sa nu distingi cit de slaba si fragila era fiinta ei batrina si incovoiata de ani. Miinile ii erau intepenite pe caruciorul ei in care isi avea toata avutia. Era chircita acuma linga un gard de fier in fata unui parculet de joaca pentru copii, alaturi de Posta. Oare de ce nu o fi ales un loc mai aparat de vint?. Ma gindeam ca este asa de nebuna ca nu are nici macar destul sens in ea sa caute un loc mai la adapost.

Am tras masina mea linga bordura, mi-am dat geamul jos si i-am vorbit: ”Mama…nu ai vrea…”si am fost socat eu singur cind am rostit cuvintul “Mama”. Dar am simtit ca si ea era o mama…intr-un fel pe care nu mi-l explic…am continuat. Am zis din nou…”Mama, ti-am adus ceva de mincare. Ti-ar place niste friptura de curcan si stuffing si o placinta cu mere?”

La cele spuse de mine, batrinica se uita la mine si in limba cea mai clara ,cu o claritate ce m-a surprins, foarte elocvent, intr-un vocabular aproape elegant, in timp ce cei doi dinti de jos i se miscau in gura, mi-a raspuns:” O, dar iti multumesc mult, acum sint satula. De ce nu duci bunatatile alea la cineva care nu are ce minca?”. Cuvintele i-au fost clare si manierele gratioase. Apoi, dupa ce mi-a multumit , si-a lasat capul in jos si s-a afundat inapoi in starea ei de dinainte.
Bobbie Probstein

…………………………………..

M-am gindit citind acest pasaj ce l-am tradus pentru voi cititorii mei, ca de multe ori oamenii din jurul nostru sint mai flaminzi dupa o vorba buna, decit dupa mincare. De cite ori ii tratam pe unii oameni cum tratam o cutie de gunoi pe care o ocolim. De cite ori ii jignim, prin vorba sau prin felul in care ii privim. Sint convinsa ca nu degeaba sint in pozitia in care sint. Cite unii poate isi merita si soarta…zicem noi. Dar o vorba buna, in cazul povestirii…doar faptul ca cineva i-a spus “mama” acestei fiinte pierdute a readus-o pentru citeva clipe cel putin intr-o stare de demnitate care a facut-o sa se poarte lucid, normal…generos…

Si fiindca am scris cuvintul “generos” m-am gindit la cei care tin mincarea in frigider pina se strica…in caz ca le-ar mai trebui poate inca o imbucatura de ceva…ca apoi sa arunce mincarea la gunoi; dar nu s-ar gindi sa dea la nimeni nimic. Stiti de unde stiu ca exista mincare in plus in frigider? Aveti dreptate…de-acolo. Acuma mergeti si uitati-va si voi in frigiderul vostru si nu ma mai judecati numai pe mine…
Se apropie Ziua Multumirii. Sa incepem sa ne gindim cum sa facem ca sa dam si altora prilejul sa-I fie multumitori Lui Dumnezeu…

Rodica Botan

3 comments:

Alex Androne said...

Foarte frumoasă povestire! Şi cred că fiecare ar putea să povestească întâmplări asemănătoare.
Eu mi-am amintit de un orb pe care l-am văzut în Sibiu ani de zile, aproape de catedrală. Avea o propoziţie pe care o tot repeta: "Cea mai scumpă-i nevederea!" Peste ani, ajungând pe la Cozia în drum spre Sibiu, într-o mulţime de oameni, turişti, călători...aud o voce care se tânguia: "cea mai scumpă-i nevederea"! Era acelaşi cerşetor de la Sibiu. M-am bucurat să-l revăd după atâta vreme.

Rodica Botan said...

Sint lucruri pe vcare nu le pretuim pina nu le pierdem...siuna dintre ele este si ...demnitatea.

Chiar daca nu-i poti da omului vederea, dar daca reusesti sa-l tratezi cu demnitate, sa-i usurezi un pic viata, si sa-l judeci mai putin...si atunci ai facut un pas urias catre ceea ce biblia numeste religie...

Anonymous said...
This comment has been removed by a blog administrator.