05 February 2013

FETITA CU UN MAR

(O frumoasa si adevarata poveste de dragoste)
Tradusa de Rodica Botan

August 1942. Piotrkow, Polonia.
Cerul era trist si cenusiu in dimineata aceea, iar noi asteptam febrili... Toti barbatii, femeile si copiii din partea de ghetto unde locuiau evreii au fost adunati in piata orasului. S-a dus vorba printre noi ca o sa ne mute. Tatal meu numai ce murise recent de tifos, boala care stinsese vietile multora in ingramadeala unde locuiam. Cu groaza ma gindeam ca familia noastra va fi si ea imprastiata.

"Faci cum stii", mi-a zis in soapta fratele meu mai mare Isidore", dar sa nu le spui virsta ta adevarata. Spune-le ca ai saissprezece ani." Eram inalt pentru un baiat de 11 ani asa ca n-a fost greu sa spun ca sint mai mare. Asta insemna ca ar putea sa ma gaseasca bun de lucru.

Un barbat din SS s-a apropiat de mine, in cadenta cizmelor pe asfalt. S-a uitat de la mine de sus pina jos, si apoi m-a intrebat citi ani am. "Saisprezece", am spus. Si el mi-a aratat sa ma duc in partea stinga unde erau cei trei frati mai mari ai mei si alti membri din familia mea, dintre barbati.

Mama mea statea nemiscata in partea dreapta impreuna cu celelalte femei, cu copiii, bolnavii si oamenii batrini. I-am soptit lui Isodore: "De ce?" Dar el nu mi-a raspuns. Am alergat atunci la mama si i-am spus ca vreau sa stau cu ea... "Nu!" mi-a raspuns ea taios."Pleaca! Nu ma deranja! Du-te cu fratii tai!"

N-a vorbit niciodata atit de urit cu mine. Dar am inteles; incerca in felul asta sa ma protejeze. M-a iubit atit de mult, ca a trebuit de dragul meu sa pretinda de data asta ca nu ma iubeste. Asta a fost ultima data cind am vazut-o pe mama.

Fratii mei si cu mine am fost transportati in vagoane de animale in Germania. Am sosit la Buchenwald in campul de concentrare, si intr-o noapte, saptamini mai tirziu, am fost cazati intr-o baraca foarte aglomerata. Ziua urmatoare, am primit uniforme si numere de identificare. "Sa nu-mi mai spuneti Herman de acum incol", le-am spus fratilor mei, "sa-mi spuneti 94983".

Mi s-a dat de lucru in crematoriu, sa mut mortii cu un fel de lift tras cu sfori, manual. M-am simtit si eu mort, ca mortii pe care ii caram. Si cu inima impietrita in mine, am devenit un numar oarecare.

Curind dupa asta, atit eu cit si fratii mei am fost trimisi la Schlieben, unul din sub-campurile de la Buchenwald`s, in apropiere de Berlin.
Intr-o dimineata mi s-a parut ca o aud pe mama spunindu-mi clar, dar soptit..."Fiule, am sa iti trimit un inger"... Dar apoi m-am trezit. Totul fusese un vis... un vis asa de minunat. Dar in locul unde eram noi, nu puteau sa existe ingeri. Acolo exista doar munca silnica, foame si groaza.

Citeva zile mai tirziu, ma plimbam in jurul campului, pe linga baraci, in apropierea gardului de sirma ghimpata pe unde garzile nu pot sa vada asa de bine. Eram singur. In partea cealalta de gard am zarit pe cineva, o fetita cu bucle luminoase. Era ascunsa dupa un plop. M-am uitat in jur sa fiu sigur ca nu ma vede nimeni, si i-am soptit incet in germana..."Nu ai ceva de mincare?" Dar s-a vazut pe fata ei ca nu intelegea. Atunci m-am apropiat si mai mult de gard si am repetat intrebarea in poloneza. A pasit si ea mai aproape. Eram zdrentos si murdar, cu niste zdrente legate de picioare in loc de pantofi, dar fetita nu s-a speriat de mine. Si pentru prima data de cind am fost luat de acasa am zarit in ochii cuiva...viata.

A scos din buzunarul jachetei de lina, un mar si mi l-a aruncat peste gard. Am luat marul si pe cind ma pregateam sa ma departez de gard am auzit o soapta usoara..."te vad miine". De atunci am inceput sa imi caut drum pe acolo, cam pe la aceeasi vreme in fiecare zi. Si totdeauna o gaseam acolo si-mi aducea cite ceva de minacre, o bucata de piine sau un mar. Nu indrazneam sa vorbim sau sa stam prea mult la gard. Daca am fi fost prinsi, asta insemna sentinta la moarte pentru amindoi. N-am aflat nimic despre ea...decit ca era fata de fermier si ca vorbea poloneza. Cum o chema oare? Si de ce isi risca ea viata pentru mine? Unde eram eu nu exista speranta, dar fetita asta de dincolo de gard mi-a dat o unda de speranta si totodata mi-a mai potolit si foamea.

Aproape sapte luni mai tirziu, impreuna cu fratii mei am fost ingramaditi din nou intr-un vagon de carbuni si transportati la Rheresienstadt, camp in Cehoslovacia. "Sa nu mai vii..." i-am spus fetitei in ultima zi..."Ne duce de aici"...si m-am intors cu fata catre baraci si nu m-am mai uitat inapoi nici macar sa-i spun adio acestei fetite a carui nume inca nu-l aflasem...fetita cu un mar.

In Theresienstadt am stat trei luni. Razboiul era pe sfirsite si fortele aliatilor se apropiau, dar soarta mea era inca aceeasi. In 10 mai 1945, eram pe lista celor ce trebuiau sa fie gazati in camera de gazare la ora 10:00 dimineata. In linistea diminetii incercam sa ma pregatesc sufleteste. De atitea ori mai fusesem asa de aproape de moarte...dar cumva, am supravietuit acelor momente. Dar acum ...asta era. M-am gindit la parintii mei. Cel putin, m-am gindit eu, o sa-i revad.

Dar la ora 8:00 dimineata s-a creat o stare de neliniste. Am auzit glasuri ridicate, si am vazut oameni alergind prin tabara. M-am alaturat fratilor mei. Rusii eliberasera campul, si portile s-au deschis. Toata lumea alerga, si eu alergam cu ei. Intr-un mod miraculos, toti fratii mei au supravietuit; desi nu-mi dau seama cum. Cit despre mine, am stiut ca fata cu marul a fost cheia supravietuirii mele. Intr-un loc in care diavolul parea ca invinsese, bunatatea unei singure fiinte mi-a salvat viata. Mama imi promisese in vis ca imi va trimite un inger... si fetita asta a fost ingerul trimis de ea.

In cele din urma, am ajuns cumva in Anglia unde o societate evreiasca m-a sponsorizat si m-a trimis la o scoala cu alti baieti care au supravietuit Holocaustului si am invatat ceva electronica. Apoi am venit in America, unde il aveam deja pe fratele meu Sam, care se mutase mai inainte. Am servit in armata americana in timpul razboiului din Coreea, si m-am reintors in N.York in urmatorii doi ani. Prin august 1957, imi deschideam deja atelierul meu de reparatii electronice, si astfel m-am stabilit acolo.

Intr-o zi, prietenul meu Sid care ma cunostea din Anglia, m-a chemat si mi-a zis..."Asculta, eu merg in oras cu prietena mea; ea insa are o prietena poloneza; n-ai vrea sa vii cu noi?" " Asa fara sa o cunosc? Nici pomeneala, eu nu ma pretez la astfel de situatii!" Dar cum el tot insista, m-am gasit citeva zile mai tirziu in Bronx, sa iesim in oras cu prietena lui si prietena prietenei lui, Roma.
Trebuie sa admit... experienta n-a fost de loc rea. Roma era asistenta la un spital din Bronx. Era placuta, si inteligenta . Era si frumoasa, cu niste zulufi castanii si ochi verzi, in forma de migdala, din care tisnea viata.

Asa ca, noi patru ne-am plimbat cu masina prin Insula Coney. Vorbeam cu atita usurinta cu Roma si era atit de placut in prezenta ei. Si din vorba am inteles ca si ea fusese oarecum speriata de o asa intilnire cu un necunoscut. Si ziceam noi ca doar le facem prietenilor nostri o favoare. Ne-am plimbat pe faleza, bucurindu-ne de briza Atlanticului, si apoi am luat cina pe faleza. Nu mai avusesem asa un timp minunat de multa vreme.

Ne-am intors la masina lui Sid, si acum Roma s-a asezat linga mine pe bancheta din spate. Ca niste evrei scapati din razboiul din Europa, noi stiam ca intre noi sint inca multe lucruri care nu s-au spus. Ea a fost cea care a spart gheata, intrebindu-ma parca in soapta..."Tu unde ai fost in timpul razboiului?"
"Intr-un camp", i-am spus, cu amintiri inca dureroase in minte, gindindu-ma la parintii pe care i-am pierdut... "incerc sa uit ...dar nu voi putea uita nicioadata". Ea mi-a raspuns cu o usoara aprobare din cap. "Familia mea a fost ascunsa intr-o ferma in Germania, nu departe de Berlin". Si a continuat, "Tatal meu a cunoscut un preot, si el ne-a facut rost de acte (Aryan papers) " Mi-am imaginat ca si ea a avut de suferit la fel de mult daca nu de altceva, de frica ce era pentru noi in timpurile alea o companie permanenta. Si totusi. aici eram amindoi, supravietuitori intr-o lume noua. "Era un camp, linga ferma", continua ea, acolo era un baiat la care ma duceam si ii aruncam cite un mar in fiecare zi".

Oh, ce coincidenta de situatii, m-am gindit..."Dar cum arata baiatul asta? am intrebat-o eu. "Era inalt, slab si flamind. Cred ca l-am vazut in fiecare zi timp de sase luni". De acuma inima imi batea cu furie... Nu-mi venea sa cred. Nu, asta nu e posibil. "Si el ti-a zis intr-o zi sa nu mai vii la gard, ca pleaca la Schlieben?". Roma s-a uitat la mine cu mirare. "Da, dar tu de unde stii?. Eram gata sa sar in sus si sa explodez de fericire si de emotii... nu-mi venea sa cred... aveam linga mine ...ingerul meu"

"Nu te mai las sa pleci niciodata i-am spus". Si atunci, pe loc, pe banca din spate a masinii prietenului meu, am cerut-o in casatorie, la prima noastra intilnire. N-am mai vrut sa astept. "Esti nebun", mi-a spus ea. Dar m-a invitat sa-i intilnesc parintii in Sabatul ce urma. Oh, doream atit de multe sa stiu despre Roma, dar stiam deja un lucru sigur... ca este loiala, si ca are o inima plina de bunatate. Copil fiind, luni de-a rindul, infruntind cu curaj cele mai rele circumstante, a venit cu credinciosie la gard si mi-a adus atita speranta in cele mai negre clipe din viata. Acum ca am regasit-o...n-o sa o mai las niciodata de linga mine.

In acel Sabath, Roma mi-a acceptat propunerea si eu mi-am tinut cuvintul. Dupa 50 de ani de casatorie, 2 copii si trei nepoti, sintem tot impreuna.

Herman Rosenblat, Miami Beach, Florida

3 comments:

behaituloilorsiglasulpastorului said...

aceasta istorisire prezinta lucrarea desavarsita pe care a facut-o Dumnezeu pentru cei doi copiii al fagaduintei Lui .Domnul este laudat ! pentru ca si in viata mea L-am vazut, manifestat, prin tot ceea ce mi-a dat !

Marta said...

Ce mare Dumnezeu care nu se foloseste de imprejurari ci le creaza pentru cei ce se incred in El. E si povestea aceasta un asemenea experiment.

cella profiri said...

Multumesc Rodica ... o postez si la mine ;).