07 September 2011

MA BATE GINDUL...

     Citeodata stau "pe ginduri"...alteori "imi trece ceva prin cap"...si uneori chiar "ma bate gindul"...Asa ma bate de o vreme un gind. Cit pot sa viseze parintii in dreptul copiilor lor? Pare inocenta si plina de virtuti fraza pe care am scris-o ...dar uneori duce la conflicte teribile.
     Pot vorbi si din perspectiva unui copil si din perspectiva unui parinte cu copii maturi. De pe pozitia de copil n-am apucat sa fac mai nimic sa implinesc visele tatalui meu. Din perspectiva de parinte am impins de car cit am putut uneori tinind cont de talentele si dorintele copiilor mei, alteori...poate doar imaginindu-mi ca asta ar dori si fetele mele.
     Nu vorbesc de educatia primara - generala absolut obligatorie. Nu vorbesc de o educatie crestina pe care Biblia cere ca parintele sa o faca copiilor lui. Vorbesc poate de o era trecuta in Romania in care nu exista parinte sa nu viseze sa-si faca copilul doctor sau inginer. Era plina lumea de ingineri pe vremea tineretii mele. Avea copilul sau nu inclinatii catre stiintele fixe, "babacu" hotara ca fiul lui se face inginer- si impingea la bani si la dreapta si la stinga pina ajungea copilul lui inginer. Citi ca ei? Multi! Stiu ca vremile alea s-au dus, dar exemplul asta ne poate lumina asupra intrebarii de mai sus.
     Pina cind trebuie un parinte sa viseze pentru copilul lui si cind trebuie sa-l lase pe acesta sa-si urmeze propriile lui vise? Si vorbesc si pentru copii si pentru parinti. Unde este limita la care un parinte trebuie sa se opreasca de a fi nefericit si de a suspina si de a se simti lezat in amorul lui propriu ca copilul lui nu ii urmeaza reteta vietii?
- Daca ascultai de mine, astazi ajungeai...zice parintele fiului sau fiicei trecute de 40 de ani. Se merita?
     Dumnezeu are un plan cu fiecare din noi. Si nu ne-a dat planul sa-l studiem in prealabil ci ne calauzeste zi de zi si ne pune in cale situatiile pe care le-a pregatit EL dinainte. Uneori ele nu par a fi parte din visul parintilor si deseori nu sint nici parte din visele noastre. Biblia zice ca noi facem planuri dar Dumnezeu aduce implinirea lor. Cit de scutiti am fi de dureri de inima si regrete daca am intelege aceste adevaruri. Cit de usor am calatori pe cararea aleasa de El si ne-am bucura de partile frumoase ale calatoriei si ne-am stradui sa trecem biruitori prin partile greu incercate...stiind ca destinatia este lucrul cel mai important.
     In mod personal cred ca n-am atins nici pe departe visele parintilor mei - ci dimpotriva. Ca parinte ...am investit 12 ani de ore de pian particulare in Deb de exemplu...stie si poate sa cinte la un nivel avansat muzica clasica. Dar rar imi este data placerea sa o aud cintind. Mi-a fost greu sa renunt la visul meu de a o vedea cintind la pian...dar in ultimii ani a trebuit sa invat ca visele mele si visele copiilor mei nu sint aceleasi. Mi se pare foarte greu sa renunt la visele pe care le-am hranit o viata intreaga...dar cred ca nu este sanatos sa continui sa visez cai verzi pe pereti. Mai degraba sa ma rog ca fetele mele sa implineasca destinul pregatit de Dumnezeu pentru ele...si gindul asta imi da usurare; ca stiu ca Dumnezeu imi iubeste copiii chiar mai mult decit ii iubesc eu. El a dat pe Fiul Sau pentru ele nu eu...si stiu ca le doreste binele.
     Acuma intelegeti de ce "gindul" de la inceputul acestor rinduri nu "mi-a trecut prin cap", nu am "cazut pe ginduri" ci cu adevarat ...m-a "batut gindul"!!

6 comments:

Aayana said...

Ciudată mai e viața. Eu mi-am dorit dintotdeauna să cânt la pian dar nu am avut niciodată ocazia.

Ceea ce ne dorim foarte mult poate să ne astupe ochii câteodată. O spun din proprie experiență. Dacă e ceva ce ține de propriile puteri și nu se întâmplă, înseamnă că nu e alegerea potrivită. Dacă ține de alții... deja se schimbă situația.

Rodica Botan said...

Chiar ca este ciudata...Acum vreo doi ani eram in biserica noastra( mica si majoritatea oameni in virsta) cind pastorul a anuntat ca pianu cel vechi nu mai merge si intreba daca nu cumva are cineva un pian...
Doua duminici la rind s-a facut apelul...si a doua duminica Deb a venit linga mine si m-a intrebat daca este ok sa doneze pianina bisericii. Sincer m-am bucurat...pianul este un instrument si nu o mobila si in ultimii ani fusese doar inca un lemn care cerea sa fie sters de praf. Acum se cinta la pian. De Craciun anul trecut, m-am gindit totusi ca ne-ar place sa cintam colinzi...si i-am luat cadou de Craciun o orga electronica. Am vazut ceva muzica pe orga...cred ca din cind in cind mai cinta. Eu am facut scoala de muzica si a fost o perioada indelungata in care n-am facut nimic cu cunostiintele ce le aveam- dar cind copiii mei erau mici ...am invatat pe toti copiii din biserica sa cinte la instrumente si am facut o orchestra cu ei. Ceea ce inveti, chiar daca nu folosesti tot timpul...ajunge o zi cind vei putea daca vrei sa pui in practica cunostiintele ce le ai. Educatia nu este niciodata o pierdere de timp...

Cristina said...

Si eu am facut scoala de muzica, dar nu din placere, ci obligata. Nu mi-am dat interesul si cunostintele mele sint limitate. Azi imi pare rau ca parintii mei m-au lasat sa renunt atit de usor, ca nu m-au impins mai tare. Citeodata parintii stiu mai bine decit copiii ;)

Tudor said...

Rodica, acuma chiar ca m-ai pus "pe ginduri".Ca tata a doi copii pe care ii iubesc la nebunie, iti dai seama ca am (sau mai bine zis am avut)vise cu caru' pt ei.
De o vreme insa incepe sa-mi ra-sune in minte o afirmatie a unui prieten, afirmatie care si el a invatat-o de la un coleg de breasla.
Cristi, prietenul meu, mereu ne spune de la amvon. "Eu sint slujitor al lui Hristos si o fac ca si stomatolog".Marturia ii intareste aceast principiu pe deplin.
Incerc sa imi aplic mie acest principiu , dar si sa caut sa o "pasez" si copiilor mei in procesul de crestere.
Doctor,inginer,profesor,strungar,sofer , biologist,fermier,administrator dar in primul rind sa invete sa accepte si sa devina convinsi slujitori ai lui Hristos.
Da, stiu, suna pompos si f.spiritual, dar te asigur ca aceasta imi este dorinta sincera inaintea lui Dumnezeu cu privire la ai mei.Sint realist si inteleg ca lumea in care traim le da exact mesajul opus, dar sint si credincios care crede ca Dumnezeu nu inceteaza sa dea har celor ce continua sa inoate impotriva curentului.
Noah, bun articol...

Rodica Botan said...

Stiu eu ce-o mai fi in viitor? Si apoi din cite stiu se cinta si in cer- asa ca toate cunostiintele fetelor mele in domeniul muzicii vor putea sa fie fructificate intr-o zi. Iar tu Cristina...poti sa iti continui studiile- si nu vad de ce nu incepi ( daca mai ai timp). Eu de luna viitoare vreau sa iau ceva lectii de chitara...sa vad daca ma pot hotari sa incep...

Rodica Botan said...

Tudor...nimic nu este mai important decit sufletul. Nu cred ca toti parintii realizeaza care educatie este mai importanta...Asa cum uitam sa ne facem frumosi pe dinauntru si ne preocupam mult prea mult sa aratam bine pe dinafara...si tot asa cum ne intereseaza mai mult ce cred oamenii despre noi si nu ce parere are Dumnezeu...La fel cum atunci cind facem ceva rau ne uitam prima data in jur si uitam sa ne uitam in sus!

Oricum, succes in ceea ce faci. Ma bucur ca nu amini si te ocupi de ei cit sint inca acasa. Unii parinti gresesc prioritatile...
Blessings