24 September 2011

Pe voi ce va reconecteaza cu trecutul?

     Anul trecut am fost in Romania – dupa 30 de ani. Nu m-au interesat multe lucruri sa vad…doar casa bunicii( se schimbase ca n-am mai recunoscut-o) …si am luat un pumn de pamint din gradina in care ochii mei inca o mai vedeau aplecata smulgind buruieni…Am cautat piriul in apropiere…locul unde se linistea intotdeauna sufletul meu de copil si unde ma amuzam jucindu-ma in apa…Era secat insa. Am luat si de acolo citeva pietre.

     O mina de pamint, citeva pietre dintr-un fost piriu care se varsa in Jiu…imi reconstruiesc de fiecare data momente vechi asezate cu migala in memorie. Am impresia ca lucrurile palpabile reconecteaza memoria cu amintirile pe care cu greu le putem scoate citeodata din cufarul vremii…(in poza Biserica Baptista din Petrila - unde mi-am petrecut clipe de neuitat in primii 25 de ani de viata si mai jos casa bunicii...in fata careia tronau primavara bujorii, viorelele,  iar mai tirziu gherghinele...)

6 comments:

viorica abbu said...

Multa vreme am considreat desueta expresia "am sarutat pamantul" am luat un "pumn de tarana".
Pana cand am avut dor,dor mare si greu, dor de bunici,de parinti, de toti cei ce nu mai sunt,toti cei ce erau in jurul mesei in curte sub bolta de vie,amintiri de neuitat, umbre dragi si departate.
Atunci cand dorul a fost prea mare,am luat drumul spre cimitir acelasi drum parcurs cu bunica mea de atatea ori cand eram copila cand ma ducea la toate cavourile sa-mi povesteasca de fiecare ce si cum...
Si am ajuns la locul lor,al pparintilor si al bunicilor si mai departe si am curatat buruienile si am aprins candela si am indreptat portita si am plans.
si am plans minute in sir si nu voiam sa plec, asa cum mi-a fost bine cu ei in viata asa acum caldura lor m-a intarit din nou.
Cand nu am mai plans a pus florile in sticla de plastic cu apa,am mai aprins o lumanare si tot nu am plecat.
Tot nu puteam sa plec.
M-am aplecat.
Pamantul mirosea a ud,a negru, flori putrede, a viata terminata.
Am luat in mana putin pamant si nu am mai putut sa-l las jos.
L-am pus in punga de plastic a lumanarilor si am plecat...am plutit....am fost fericita.
Eram iar impreuna...Dragii mei parinti,dragii mei bunici.

Ana Ayana said...

pe mine mirosurile, e ciudat, nu?

Rodica Botan said...

Ana, prima mea vizita la un mall cind am ajuns in America am facut-o cu unchiul meu- Avram Botan...Am intrat exact unde era departamentul de cosmetice...si mirosea un parfum---ceva floral...si pentru mine ala a ramas mirosul americii. Citeodata cind trec pe linga vreo babuta de mai are parfumul ala undeva prin vreun sertar...si simt mirosul ala...ma simt pentru moment entuziasmata ca pe vremea aceea...parca vad cu ochii tineretii lumea din jur...
Apoi am multe deja vue...determinate nu de nume sau persoane dar te miri ce combinatie de evenimente...o strofa de poezie...o masura muzicala...un gust anume...

Rodica Botan said...

abbu...nu este saptamina sa nu-mi amintesc de buna mea...daca sint ce sint astazi ii datorez atit de mult dragostei ei neconditionate si exemplului ei...Abia astept sa o vad din nou dincolo...

carmen bogdan said...

Amintirile dau consistenta treceri noatre pe aici si ne aduc aminte de cei dragi care nu mai sunt printre noi. De curand mama mi-a adus cateva fotografii vechi care le-a marit la un studiou si imbunatatit deoarece erau deteriorate, printre ele era una cu mine si bunica, cand eu aveam patru ani. Am mangaiat imaginea bunicii si am plans ca un copil... Cand le simtim lipsa si ne este dor de ei, o farama materiala cat de mica, si amintirea lor e tot ce ne poate mangaia in prezent. Nu putem face altceva. Cei care au plecat ..nu se mai intorc inapoi ori cat ne-am dori...nu putem decat sa le simtim lipsa...ramanem doar cu binecuvantarea lor si amintirea lor, asta e tot...daca ne vine sa plangem in amintirea lor de sa sa ne oprim lacrimile calde sa curga pe obraz? nu castigam nimic daca ne oprim sa ne ravarsam dulcea amintire a celor dragi timp de cateva clipe pline de dor... odata ce am, varsat lacrimile noastre, vom simti afinitatea ce ne lega de acele timpuri petrecute impreuna , precum o imbratisare plina de dragoste...pana ne-om revedea , caci speranta noastra este ca ne vom intalni ne vom bucura dupa ce vom parasii si noi aceste locuri. E o promisiune ce o gasim pe paginile Scripturii si in care eu cred.

Ana Ayana said...

Inseamna ca patim la fel :)