19 November 2011

AI DE GRIJA GURA MICA CE VORBESTI-2

Am sa continui povestea pe care am ascultat-o acum citeva zile. Nu este poveste - este parte din povestea vietii cuiva.
Al doilea exemplu dat de scriitoarea Florence L, a fost din viata soacrei ei. Nu am ascultat bine inceputul pentru ca tocmai ajunsesem la poarta si mi-a luat ceva timp sa deschid poarta si sa-mi pun masina in garaj. Dar si din cit am ascultat, m-a impresionat atit de mult. Sa va reamintesc insa textul de inspiratie...
 Efeseni 4:29…”Niciun cuvint stricat sa nu va iasa din gura; ci unul bun, pentru zidire, dupa cum e nevoie, ca sa dea har celor ce-l aud”.
 Spunea Florence ca a avut in ceva imprejurari o discutie cu soacra ei. Si discutia a fost foarte intima si aceasta i-a destainuit parte din durerea ce o purta in suflet de o viata intreaga. In tinerete iubise un baiat si vroiau sa se casatoreasca. Mama ei insa nu era de acord...omul nu era dintr-o familie bogata si cu relatii sociale inalte. Baiatul pleaca la armata sau la studii...( aici am deschis poarta si am bagat masina si am lipsa ceva evenimente).Cert este ca trece un timp foarte indelungat si el nu mai da semn de viata. De fapt trece atit de mult timp incit mama ei ii propune sa accepte vizitele unui baiat dintr-o familie care era din cercul lor social...ca are cel putin bani- zicea mama ei...si "o s-o duci bine." Ea accepta si isi petrece asa urmatorii 30-40 de ani de viata.
    Intr-o anume situatie dupa ani indelungati se intilneste cu acest baiat cu care in tinerete dorea sa se casatoreasca si printre altele il intreaba de ce n-a chemat-o macar sa-si ia ramas bun- la care omul raspunde ...
    -Te-am chemat de foarte multe ori- dar de fiecare data a raspuns mama ta si mi-a spus ca nu vrei sa vorbesti cu mine. Ultima data mi-a spus ca te-ai logodit...
    Soacra ei era deja foarte inaintata in virsta dar se putea vedea pe fata ei ca purtase o viata intreaga in inima o tristete creata de nimic altceva decit vorbele lipsite de har ale mamei ei...
     Apoi, soacra ei s-a dus si a adus o cutie. Interesant cum cutiile astea pastreaza parca simbolul unui dar in ele. Si in cutie erau o multime de poze din tineretea soacrei ei. De cele mai multe ori era pe scena si Florence a intrebat imediat ce-i cu pozele respective? Soacra ei i-a raspuns ca in tinerete a iubit opera foarte mult.
     -Si? A intrebat Florence...ce s-a intimplat...cum de nu ai continuat?
     -Mama mea a zis ca e numai in capul meu si sa-mi vad de treaba ca n-am talent. Uite aici o poza...si arata  poza - aici am fost the lead singer ( cintareata principala)...
     Nu mult dupa acest incident soacra ei s-a imbolnavit de Alzheimer's desease si a trebuit sa fie pusa intr-o institutie. Curind a incetat sa mai vorbeasca. In una din vizetele ei la aceasta institutie, Florence a intrebat una dintre nurse cum se comporta pacienta si daca vorbeste vreodata...
     - Nu...nu vorbeste de loc a raspuns nursa...dar se intimpla ceva nemaipomenit ...din cind in cind , se ridica in picioare si cinta cele mai frumoase opere care mi-a fost dat sa le aud in viata...
........................
M-am oprit aici sperind ca a fost suficient si pentru voi cum a fost si pentru mine ca sa inteleg citeva lucruri. Acum ori ca am fost victime la viata noastra ori ca am victimizat pe cineva prin cuvinte nefolositoare si fara  har...ori ca cunoastem pe cineva care ar beneficia sa citeasca povestile astea a lui Florence...
Cuvintul din Efeseni 4 cu 29 este un cuvint important pentru noi parintii mai ales. Sa ne judecam singuri ca sa nu fim judecati...sa construim prin vorbele ce le spunem si sa nu darimam pe nimeni...Sint dureri pe care parintii sau prietenii sau fratii si le fac unii altora. Dureri care nu sint necesare. Sau sintem asa de obisnuiti sa vorbim doar ca sa fim in treaba si sa lovim fara sa ne pese ce se intimpla cu cei loviti- doar asa ca sa dovedim ca noi sintem mai mari, mai tari, mai buni, mai sfinti, mai...mai...ca sa ne satisfacem eul nostru...ca sa dovedim ca noi detinem adevarul, dreptatea...Unele cuvinte dor...unele cuvinte fac rani...unele rani nu se vindeca niciodata!!!
     Sintem dispusi sa platim in final pretul insensibilitatilor noastre? Sintem dispusi sa ascultam o astfel de istorie a copiilor nostri sau a altcuiva pe care am ranit si care si-a purtat rana deschisa o viata intreaga? Putem fi atit de nesimtitori , atit de aroganti, atit de lipsiti de responsabilitate? Daca nu...mai avem inca timp...atita cit traim mai avem inca sanse sa ridicam, sa construim, sa mingaiem sa dam sperante...

5 comments:

marta said...

Si de aceasta data o ilustrata care ma pune pe ginduri .Bine si la timp .

Rodica Botan said...

Tusa Marta...si eu am ramas pe ginduri...imi pare bine ca nu-s singura.

Speranta said...

Rodica draga,si pe mine m-a impresionat foarte mult.
Cat de mult se raneste cu vorba!

Vreau sa-ti multumesc,scri asa de frumos...

Dumnezeu sa te binecuvinteze.

Vasile Pernesh said...

CE FRUMOS MULTUMESTE SPERANTA !
SI CITI CA EA, GASESC O ALINARE PT SUFLETUL LOR PE ACEST BLOG .
SI PT. UN SUFLET ,DOMNUL NE SPUNE , CA ESTE MARE BUCURIE IN CERURI .
INTRADEVAR ,SCRII ASA DE FRUMOS !!!

P.S. CIND CINEVA ,DA CU COPITA ,NU UITA, SA TE UITI LA SURSA !

Rodica Botan said...

Vasile Pernes...primul comment...si atit de frumos. Multumesc!