28 November 2010

Bunicilor mei, dragilor mei bunici....

de Viorica Abbu (abbu inca astept pozele originale- botanrodica@gmail.com)

Aţi pierdut vreodată ceva de preţ?!…azi am pierdut o bună parte din copilărie…azi s-a vândut casa bunicilor
Ca să înţelegeţi, ar trebui să ştiţi cine sunt…cine eram eu.”Inima lu’ bunelu şi a lu’ mamaia”, prima nepoată, am strâns spuma dragostei lor…lângă ei am crescut, lângă ei m-am întors să fac liceul, fiindcă în casa lor era şi răcoare şi linişte şi răsfăţ şi …şi borcanul de dulceaţă maroniu din care furăm mereu câte o lingură spunând că bunica va crede că atât era…deşi nu mi-ar fi refuzat nimic, nu ştiu de ce făceam aşa! probabil îmi părea mai gustoasă mâncată pe furiş în usa cămării…Pe covoraşul de la ușa bunicilor am găsit primul buchet de flori de la un băiat….În casa lor făceam toate experienţele: am adus hamsteri şi apoi îi căutăm noaptea prin casă fiindcă evadaseră din prea micul vas…”Du-te Rodica şi vezi că la fata aia e lumina…cred că şi-a pierdut şoarecii!” …dragii mei dragi…apoi a venit a doua generaţie de nepoţi, verii mei, cu uşa trântită de perete şi tăvălitul în pat în strigăte de “Ah ce bineee-i la mamaiaaa!”…Apoi a treia generaţie: nepotul meu, după care mamaia umbla mai rău că un soldat anti-tero: ilic de lână cu multe buzunare şi nicunul gol: unul cu batista, altul cu sticluţa de apă pt spălat sau pt băut, unul cu eugenii sau napolitane şi cel mai important (ăla avea şi ac de siguranţă!!):cel cu banii de îngheţată, gumă, “ceva,dar altceva decât ai tu în buzunar!!!”


De doi ani mamaia, căreia nu îi era frică de moarte ci doar de durere, a plecat să se facă înger. Aşa ne poate cuprinde şi ocroti pe toţi între aripile sale…după mai bine de un an, de urât,de tristeţe şi de lipsa ei, bunelu’ a plecat să o caute, să fie iar împreună ….îi visez mereu împreună…îi simt ocrotindu-ne…după plecarea lor, casa s-a închiriat….în mintea mea, în refuzul de a accepta moartea, am început să îmi cultiv ideea că ei sunt în casă şi nu pot ieşi şi vina de a nu-i vedea îmi aparţine mie fiindcă sunt prea grăbită să trec să îi văd (locuiau lângă sora mea)….azi a fost ultima oară când am intrat în casa bunicilor…azi mi-am pierdut respiraţia când a trebuit să recunosc adevărul…nimic, niciodată nu va mai fi cum era…timpul din păcate nu merge înapoi, bunicii nu ne mai petrec cu privirea fluturând mâna la despărţire, cămara nu mai avea borcane cu dulceaţă şi bunelul nu mai meşterea sub balcon putini pentru flori, mamaia nu mai sare de pe băncuţa să ne iasă în întâmpinare….viaţa merge înainte, dar cât de săraci am rămas fără bunici, fără copilărie….sunt sigură că nu sunt o sentimentala desueta. Sunt sigură că toţi aveţi amintiri frumoase legate de bunici…chiar dacă ale unora sunt ascunse sub multe straturi de timp ce a trecut….


Sunt sigură că vi-i amintiţi cu drag…faceţi un mic efort şi înviaţi bunicii, sau dacă sunt aici “pe pământ, nu în gând” sigur s-ar bucura să se ştie eroii din poveştile nepoţilor.

1 comment:

Anonymous said...

M-a impresionat povestirea, foarte sensibila si cu multa emotie la fiecare fraza...
Ce bogati am fost si nu am realizat atunci atat de bine sa apreciem, ca am avut bunici ce ne-au iubit atat de mult...
Carmen