24 February 2016

UN TABLOU...


“Voi sinteti lumina lumii. O cetate asezata pe un munte nu poate sa ramina ascunsa.” Matei 5:14

    
Citim deseori versete arhicunoscute. Dar informatia parca nu mai produce niciun efect asupra  mintii noastre. Am citit versetul de mai sus si m-am gindit cum dintr-un singur verset se poate crea o capodopera de arta. Unele versete ar putea fi pictate… Asta de pilda…
     Am fost si eu la Muzeul Louvre si am vazut mii de tablouri… si am stat chiar si in gloata de oameni din fata Monei Lisa… incercind sa prind si eu, ca si multi alti necunoscatori in ale artei, sensul acelui zimbet enigmatic. Era pe fata Monei Lisa o pace interioara? Era o multumire deplina? Era un gind ascuns ce nu se voia impartasit cu restul lumii? Ce a determinat-o pe Mona Lisa sa zimbeasca atit de controlat? Atit de subtil? Si s-ar putea ca toti specialistii si cunoscatorii artei sa fi gresit… poate zimbetul ei a fost doar o chichita in mintea lui Leonardo da Vinci care a carat acest tablou cu el toata viata adaugind sau corectind la el  mereu – si poate incercind sa ascunda in acest tablou nu zimbetul ei… ci sensibilitatea lui de artist.
     Dar versetul de mai sus spune un adevar care nu ne da de banuit, nu ne porneste intr-un proces de gindire care duce intr-o mie de directii. Tabloul este absolut clar. In calatoriile mele am vazut citeva cetati. Se vede clar ca locul unde s-a construit fiecare cetate este bine gindit. Cetatile erau locuri ingradite – locuri de refugiu unde oamenii alergau sa se ascunda, sa se protejeze ei si familiile lor in vremuri tulburi - in timp de razboi.
     Trebuiau sa fie asezate central… la indemina oamenilor ce locuiau primprejur, trebuia sa fie un loc strategic – ca atunci cind portile se vor inchide sa-i fie greu dusmanului sa atace cetatea (si in acest scop multe erau asezate pe stinci sau aveau multa apa in jurul lor, ingreunind apropierea dusmanului de zidurile cetatii). Astfel de cetati aveau provizii de mincare si de apa potabila pentru o vreme indelungata. Cetatile aveau niste porti enorme si grele. In vreme de pace, ele erau deschise larg pentru toata lumea. In  timp de razboi erau inchise si pazite. Cetatile aveau ziduri groase, iar de sus de pe creneluri, soldati gata pregatiti de lupta vegheau zi si noapte, urmarind linia orizontului cu cea mai mare atentie – ca sa vada orice miscare dusmana; stind intr-o permanenta alerta.
     Am spus prea putin din ce inseamna o cetate… dar si atit este suficient pentru tabloul pe care-l am in minte si care trebuie sa fie tabloul nostru - al fiecarui credincios. Cetatile nu erau niste ziduri goale si parasite. Nu erau gaoci de granit si de caramida… erau spatii locuibile. Aveau un rost, o destinatie, erau locuri de salvare pentru toti oamenii… ascundeau in ele nu o enigma, ci viata insasi.
    Acuma versetul zice ca noi trebuie sa fim o cetate asezata pe munte… Si ma intreb si eu acuma…daca arat cumva ca portretul lui Leonardo… cu un zimbet tembel pe fata – un zimbet de care sa se mire si sa se intrebe  lumea ce-o fi reprezentind? Sau sint eu un tablou iesit de pe paginile Scripturii – o cetate de scapare vizibila pentru oamenii aflati in cautare de refugiu, o cetate puternica, incapatoare, aprovizionata… si echipata cu tot ce este nevoie pentru orice incendiu, orice atac, orice eventualitate? Sintem noi un tablou care aduna tot felul de gura-casca – o priveliste mai mult sau mai putin placuta sau interesanta, sintem o  enigma? Sau sintem imaginea clara a unui loc sigur de refugiu, un loc vizibil si deschis oamenilor obositi de alergare… un loc cu provizii de hrana – un loc bine aparat… “o cetate asezata pe un munte, care nu poate sa ramina ascunsa”. Nu doar o ciudatenie... o  enigma…

No comments: