Dacă n-ai cui spune „bună ziua” și „somn ușor”, ești (ca în) pustiu.
Iei ultimele culori și pictezi flăcările jucăușe dintr-un șemineu râvnit.
Obsesia ta vine din viitor, nu din trecut. Dacă focul pictat încălzește, ești salvat.
Va mai urma o pânză, și încă una. Și fiecare tablou va închide în sine încă un spectacol definitiv. Cu semne de exclamare după toate iubirile. Cu puncte, puncte după fiecare moarte.
Flăcările te ascultă cuminți, se înșiră pe pânză la locul lor. Există o simetrie a arderii, care la răstimpuri te și bucură, te și enervează. La atâta durere, atâta bucurie. La atâtea pierderi, atâtea câștiguri. La atare faptă, așa răsplată.
La asemenea întuneric, Lumină fără măsură…
Îi urezi focului „bun venit”, și pustiul se risipește ca prin farmec.
„Focul e-adevărat, orice ați spune”, te gândești aproape fericit. „Focul e adevărat – ori te încălzește, ori te mistuie.”
Când vei rămâne fără culoare, Dumnezeu Însuși va face înmulțirea culorilor, ca înmulțirea pâinii. Trebuie doar să crezi.
No comments:
Post a Comment