08 December 2015

LA O CEASCA DE CAFEA...




     Stiti de cind beau cafea? Ok… nici eu nu mai stiu exact, dar e de tare multa vreme. Imi amintesc de aia doi lei pe care cu greu ii puneam deoparte din salariul meu mic – pe vremea cind eram laboranta la Catedra de geologie a Institutului de Mine Petrosani, ca sa beau o cafea cu colegele la cofetaria de la parter. Suna fain titlul meu… nu-i asa? Cumva… important? Nu… nu era chiar asa de important. Ma ocupam de rocile sectionate sau de esantioanele de carbuni, cam asta fiind singura functie importanta pe care o aveam acolo. Restul era o pierdere de timp. Salariul era si el… mizerabil. Si poate eram doar un sac de dat cu “pumnii” pentru domnul Ionescu, seful catedrei – un barbat mic de statura si plin de importanta, caruia ii facea placere sa isi bata joc de subalternii ca mine sau de credinta mea in Dumnezeu.
     Si… din nou bat cimpii, ca nu despre tovarasul Ionescu intentionam eu sa vorbesc. Dar cumva m-au napadit amintirile acelor cescute pretioase de cafea, cafeaua fiarta pe resoul pe care preparam sectiunile cu balsam de Canada in laboratorul de la Institut. 100 de grame de cafea macinata… cam asta era cumparatura cea mai pretioasa pe care o faceam din cind in cind. Si aveam o grija sfinta sa nu dea in foc si sa pierd vreun strop din deliciosul lichid ce se inspuma la fierbere. Sa nu mai spun de miros… ca era ca si ceata aceea lenesa care imbratiseaza spatiul incet si-l tine in stare de agonie cu ceasurile. O dulce agonie… aroma si mirosul atacind toate simturile, parca paralizindu-le. Alegeam caimacul cu grija si apoi turnam cafeaua din ibric. Si ma delectam ca si cind as fi facut  parte din Monarhie.
     Bineinteles ca la o ceasca de cafea era nevoie si de companie. Cu coada maturii bateam in tavan sa coboare Doamna Luiza… cealalta laboranta de la geologie. O femeie aproape de virsta pensionarii, cu o statura voluminoasa. Si asa petreceam ceasuri lungi si monotone, mai ales in timpul vacantelor, cind nu erau studenti la cursuri.
     Dar sa revin la cafeaua de astazi… care curge ca de la robinet aici la compania la care lucrez. Fara aroma, cu un miros aproape neindentificabil… O cafea pe care o inhalezi din obisnuinta, nu pentru placerea papilelor gustative sau a mirosului. Si nici pentru o stare de vorba sau o companie placuta. Ci o inhalezi pentru cofeina pe care o contine, stind cuminte cu ochii pe ecran  la masa de lucru – aproape un gest reflex, ca fiecare respiratie. Cafeaua nu mai este o placere, ci o necesitate. O bem... ca daca nu o bem ne doare capul. O bem pentru ca a devenit parte din rutina. O bem ca-i parte din micul dejun.
     Dar daca ar fi numai cafeaua… dar ma intreb cite alte lucruri bune si frumoase le banalizam cind uitam sa le dam atentia cuvenita. Dumnezeu a creat in jurul nostru atita frumusete. Ma uitam “cu ochi noi” zilele astea la culoarea frunzelor in mijloc de toamna de California. Ca si cind as fi luat un filtru de pe ochi, am inceput sa zimbesc la minunatiile pe linga care treceam deunazi cu masina. Dar trebuie sa constientizam ce este in jurul nostru ca sa ne bucuram de viata - nu sa inhalam viata ca si cind am vrea sa o terminam cit mai repede. Ma apuca furia si regretele cind ma gindesc cit din viata am irosit umblind cu capul in nori – fara sa admir si sa ma bucur de lucrurile marunte din care este alcatuita viata . Risul unui copil, o frunza vagaboanda care se distreaza in bataia vintului… un nor sugubat, cu o forma ciudata… un clipocit de stele… o cioara guraliva…
     Ne concentram numai la vesti proaste si ne supunem la un orar fix si ticsit cu activitati fara rost. La o analiza mai corecta, am putea elimina multe obiectivele si hamalelile la care ne supunem doar din ambitie, sau din spirit de competitive, sau din mai stiu eu ce hotariri pripite am luat cu douazeci de ani in urma. Din proprie experienta va spun ca am mai eliminat din povara obligatiilor si ma simt mult mai bine; si de asemenea intentionez sa-mi revizuiesc lista lunga de indatoriri si obligatii. Am realizat ca nu sint eroul principal sau cine stie ce “super woman” si m-am impacat cu aceasta chestiune. Am realizat ca viata se scurge repede si trebuie sa miros florile pina mai am miros, sa admir padurile pina ma mai duc picioarele pe acolo si mai vad la distanta…
    Si cafeaua… am sa imi cumpar un ibric si am sa caut un loc unde se vinde cafea la 100 de grame.
   -Unde esti Doamna Luiza sa te invit la o cafea?

1 comment:

coco said...

o ceasca de cafea buna e minunata dimineata, nu? :)