“Temeti-va de Domnul, voi, sfintii Lui, caci de nimic nu duc lipsa cei ce se tem de El!”
Blah-blah-blah…blah-blah…asa mi se pare ca am citit Biblia toata viata, mai mult mecanic. Nu ca nu am gindit la ce scrie...dar parca n-am gindit suficient, ci doar asa...sa zic ca am citit Biblia. Cindva am auzit la un program de studiu biblic ca nu trebuie sa citesti mult din Biblie odata; ca e mai bine sa citesti un verset doua si sa stai sa te gindesti la ce ai citit, sa meditezi- sa te rogi Domnului pentru intelepciune si pentru mesajul pe care El vrea sa ti-l transmita. De o vreme citesc cite un verset si ma opresc pentruca pur si simplu nu-mi vine sa cred ca ceea ce citesc am mai citit inainte - desi urechea este obisnuita cu versetul si poate il chiar stiu pe de rost. De pilda versetul de mai sus. Nu pare un paradox? Temeti-va - ca apoi sa va linistiti ca n-o sa duceti lipsa...
V-a fost frica, v-ati temut de cineva vreodata? Cel mai frica?! Cind ti-e frica de ceva sau cineva care este mai la distanta...hm...ti-e frica dar nu mori de frica ca motivul temerii e mai departe …Frica cea mai mare o ai de cineva care este aproape…foarte aproape. Mie mi-a fost frica de tatal meu toata viata mea. Locul lui era pe undeva aproape de Dumnezeu in ierarhia mintii mele. Si drept sa spun – o vreme am crezut ca el poate sa faca orice , numai sa vrea. Ma temeam sa-l supar, ma temeam ca nu-i place ceva…ma temeam ca ma bate, ca ma cearta, ca ii fac rusine, ca e nemultumit de mine…ma temeam de el ca de Dumnezeu . De fapt nu cred ca ma temeam de Dumnezeu cum ma temeam de tatal meu. Era un fel de respect dus pina la extrema. De nimic si nimeni nu ma temeam ca de el...ca el era mai aproape si aveam tangenta cu el mai des decit cu lumea inconjuratoare.
Textul de mai sus asa vorbeste - "sfintii Lui" sint doar copiii care trebuie sa se teama de Tatal lor - aratind prin asta cit sintem de aproape de El si de asemenea felul in care Dumnezeu se gindeste la noi. Nu se gindeste ca la niste prapaditi care facem numai prostii si El trebuie sa ne scoata din incurcatura mereu...ci se gindeste la noi ca la niste odrasle sfintite, curate, manierate, cu care se poate afisa in fata lumii..."astia sint copiii mei...astia sint sfintii mei." Ginditi-va numai la copiii diferitelor familii si cit sint unii de curati si ordonati si cum sint altii de neglijati si murdari si nemincati, si jerpeliti…Tatal nostru ne vrea sa fim curati si pusi la punct. De aia are rinduieli si porunci pe care trebuie sa le respectam.
Ginditi-va ca va reintorceti de la lucru. Si pe cind ajungeti acasa un grup de copiii arunca cu pietre in fereastra vecinului. Intre ei este si copilul dumneavoastra. Ce faceti? La care copil luati jordita? La copiii din vecini sau la propria odrasla? Se teme copilul de jordita? Se teme. Si dupa ce capata ce-i cu dreptul sa capete, ii spuneti sa-si sufle nasul si-l trimiteti la baie sa se spele ca uite...mama pune cina pe masa. Si arata pruncul nostru curat si spalat ca un sfintisor stind cuminte dupa masa? Duce el lipsa de ceva? Nicidecum...nici macar lipsa de disciplina...MAI ALES DE DISCIPLINA...Asa ca...versetul de mai sus in loc sa ma sperie imi da curaj sa stiu ca cineva urmareste pasii mei si cuiva ii pasa de existenta mea si de viitorul meu. Nu sint singur pe lume...nu sint parasit...atita vreme cit ma tem de El. Asta inseamna ca El este in pozitia cheie din viata mea. Oh...ce usurare...
No comments:
Post a Comment