24 January 2016

De unde imi va veni ajutorul? Ajutorul imi vine de la Domnul care a facut cerurile si pamintul...

   
De Jeanne Morris
Traducere de Rodica Botan
     In septembrie, in anul in care s-a nascut cel de-al doilea copil al meu, ne-am mutat cu sotul meu dintr-un oras mititel intr-un oras mai mare. Eram tineri si nu aveam bani, asa ca am inchiriat o rulota si am parcat-o in padure in afara orasului. La scurt timp dupa aceea, fiul meu Steven a venit pe lume, cu citeva saptamini inainte de termen...  si era foarte, foarte mititel. Bebelusii acestia mici au nevoie de o ingrijire costisitoare, atit din punct de vedere financiar, cit si din punctul de vedere al timpului. Cu datoriile ce le-am facut la spital, plus cheltuielile cu mutatul, ma gindeam cu ingrijorare cum o sa putem sa le platim pina la urma. Dar tot la fel de bine stiam ca vom razbi cumva cu ajutorul Domnului...
     Locuinta noastra era mica si izolata, dar imi placea mult. Pomii din padure isi aratau glorioasele lor culori si singurii vecini pe care ii aveam erau veveritele si ratonii. Imi placeau chiar si lungile calatorii pe care trebuia sa le fac la magazine, desi pina la drumul mare aveam de mers de mai bine de o mila, inca o jumatate de mila pina la un telefon public, si inca alta jumatate pina la cel mai apropiat magazin. Asa ca un dus-intors la magazin era de 4 mile. Imi puneam copiii in carucior si plecam ca intr-o aventura sa cumparam lapte si piine, nestiind niciodata ce pasari salbatice sau animale vom intilni pe drum.
     Intr-o zorii unei dimineti de decembrie, m-am trezit parca intr-o lume noua. In timpul noptii, o furtuna cu zapada a transformat padurea din jur intr-o lume magica, imbracata intr-o haina sclipitoare cu cristale de gheata atirnind ca niste ciucuri de crengile pomilor. M-am grabit sa-mi trezesc copiii sa le arat cit de frumoasa este iarna. Fetita mea de doi ani, Evelyn, era treaza si dornica sa se imbrace, dar cind l-am atins pe fiul meu, acesta ardea de febra.
     Dintr-odata m-a apucat frica - atunci cind am realizat cit sintem de izolati. Nu aveam telefon si eram la distanta de doua mile de cea mai apropiata persoana care ar fi putut sa ne ajute, ba chiar mai rau, drumul catre casa noastra era un drum privat, si curatatoarele de zapada nu curata zapada pe astfel de drumuri private.
     Era imposibil sa pot cara doi copii pe o asemenea vreme. Aveam doar o saniuta sa ii duc pina la o statie de autobuz; macar de-ar fi aici sotul meu...  sau daca autobuzele ar trece... doar daca... Era imposibil sa-mi duc copilasul la doctor. Nu puteam face nimic si mi s-a pus un nod in stomac si ma stringea din ce in ce mai tare.
     Am ingenuncheat si m-am rugat... "Doamne", am zis, "ajuta-ma, ca sint asa de ingrijorata pentru copilasul meu si nu stiu ce sa fac!" Asteptind un raspuns la rugaciune, am realizat ca de fapt ma uit la problema intr-un fel total gresit. Nu era neaparat nevoie sa duc copilul la doctor, cit era nevoie sa aduc cunostintele doctorului si medicamentele necesare la copilul meu. Deci as fi putut sa-i telefonez doctorului si sa-i cer sa-mi spuna care sint medicamentele potrivite. Plina de convingere, am inceput sa ma imbrac pentru un drum catre cabina telefonica. Imi puneam de-acuma cizmele cind am auzit ca cineva bate la usa. Nu-mi dadeam seama cine poate fi. Singura persoana care stia de noi era sotul meu, si el era plecat din oras. Am deschis usa si, spre surprinderea mea, era omul care ducea lapte la magazinul cel mai apropiat de noi. Nu-i stiam numele, dar il vazusem acolo in repetate rinduri si am si vorbit cu el de citeva ori in treacat. El mi-a zimbit si mi-a zis...
-Buna... vrei ceva lapte?
Fara sa pot vorbi, am deschis usa larg, ca sa-i fac loc sa intre. El a continuat...
-Aproape ca nu m-am dus astazi la lucru... pe asa o vreme rea. Si cu mina arata inspre afara - catre padure, zapada si drumul inzapezit. Dar nu m-am putut opri sa nu ma gindesc la tine si la copiii tai, inzapeziti aici, fara lapte. Asa ca m-am hotarit sa duc lapte la magazin, si m-am gindit sa va aduc si voua - ca doar nu sinteti asa de departe. Dar... locuiti mai departe decit mi-am inchipuit eu, si cu zapada asta asa de adinca... m-am obosit cumplit. Sper ca nu te superi daca stau sa ma odihnesc un pic inainte de a porni inapoi.
     I-am pus o ceasca de cafea in mina, sa fiu sigura ca se simte confortabil. Apoi i-am spus despre copilasul meu si am incheiat cu cuvintele...
-Stiu ca tu esti raspunsul la rugaciunea mea. Daca ai sta cu copiii mei pina ma duc sa chem doctorul, m-ai scuti de ingrijorare. Mi-era teama sa-i las chiar singuri, dar inainte de a aparea tu, am fost convinsa ca n-am de ales.
     A stat omul pe ginduri citeva secunde, dupa care a dat din cap si a zis...
-Nici eu n-as putea sa-i las singuri Asa ca grabeste-te sa pornesti la drum! Apoi zimbind zise...
-Imi pare bine ca ti-am croit deja o pirtie prin zapada.
     Inchizind usa in urma mea, am auzit-o pe Evelyn rostind cererea ei preferata...
-Nu vrei sa ne citesti ceva?
     Chiar cu pirtia facuta de laptar mi-a trebuit un ceas bun sa ajung la drumul mare, alunecind si cazind uneori. Dar Domnul a fost cu mine. Am dat de doctor imediat. Si-a amintit de copilul meu si a realizat ca situatia era critica pentru un bebelus de virsta lui. M-a chestionat cu migala si pe indelete, si a ajuns la concluzia ca Steve are o infectie la ureche. Apoi m-a asigurat ca antibioticele vor lucra rapid si vor aduce infectia sub control.
-Dar... zise el... trebuie sa incepi sa-i dai medicamentele cit de curind posibil. Miine poate fi prea tirziu.
-Asa ca... mai explica el, am sa sun la farmacie si am sa le spun sa pregateasca medicamentul imediat. Este un medicament nou si destul de scump, dar cred ca in cazul asta medicamentul este absolut necesar. Care este farmacia cea mai apropiata de tine?
I-am spus numele unei companii mari pe care o vazusem in centrul nostru, la departare de inca citeva mile si l-am intrebat...
-Cit crezi ca o sa coste medicamentul?
Doctorul spuse pretul... si era atit de mare, ca am ramas cu gura cascata. De unde sa iau eu atitia bani? M-am bilbiit cu citeva multumiri si am pus telefonul in furca in timp ce mintea imi alerga cu viteza luminii incercind sa gaseasca o solutie. Nu cunoasteam pe nimeni in oras, m-am uitat in cartea de telefoane si am sunat citeva agentii de caritate, dar toti aveau aceleasi reguli, si de la fiecare am auzit.... "Vino la noi si depune o cerere, sa vedem daca te califici. Daca crezi ca nu poti astepta, du copilul la spital!" Unde? Bineinteles la capatul celalalt de oras.
    Eram deja gata de panica. Mai aveam doar o moneda ramasa pentru telefon si nu aveam idee de unde o sa iau banii sau ce trebuie sa fac. Apoi mi-a trecut prin minte ca totusi exista o cale sa iau medicamentele fara sa platesc pentru ele. Pot astepta pina se inchid magazinele, si sa sparg usa si sa fur medicamentele. N-o sa gresesc medicamentul pentru ca va avea numele copilului meu scris pe sticluta.
     Pina atunci nu furasem insa niciodata in viata mea. Stiam ca e pacat sa furi, ca Dumnezeu a specificat acest lucru, dar aveam nevoie de medicament daca voiam sa-mi traiasca copilul. Ma gindeam ca Dumnezeu ma va ierta.
     Asa ca m-am rugat... "Doamne, Te rog, condu-ma Tu. Nu vreau sa fur, dar nu pot sa nu incerc absolut tot ce pot, si eu nu vad alta cale." Apoi am auzit o voce... atit de clara si de calma, ca si cind cineva ar fi stat chiar linga mine sa-mi vorbeasca...
-Numai daca nu-ti vor da ei medicamentul...
Sa mi-l dea? Ideea asta era chiar ridicola, si aproape mi-a venit sa rid. Dar oricum am zis ...
-Da, Doamne... am sa le-o cer...
     N-am crezut nicio clipita ca un magazin asa mare o sa imi dea un medicament atit de scump mie, o necunoscuta, dar m-am gindit ca daca nu incerc, n-o sa aflu niciodata daca mi-ar da medicamentul pe gratis sau nu...
Asa ca mi-am folosit ultima moneda sa sun la farmacie. Cind a raspuns farmacistul, i-am spus cine sint si l-am intrebat daca a primit cumva prescriptia de la doctor. El a confirmat ca a primit comanda si ca medicamentul ma astepta, si mi-am luat inima in dinti si ma pregateam sa aud ca imi va respinge cererea ce aveam sa i-o fac.
     -Tu nu ma cunosti, am zis eu, dar eu locuiesc la marginea orasului intr-o rulota parcata pe strada Sovereign. Nu am bani, si copilul meu este bolnav. Daca imi dai medicamentul acuma, am sa platesc cind am sa pot.
     -Nicio problema! spuse farmacistul. Vrei sa ridici medicamentul acuma sau il vom aduce noi la domiciliu?
     -Mi-l puteti trimite acasa? Am zis eu aproape naucita de aceasta surpriza?
     -Sigur ca da, a zis el... avem aici un tinar care a venit la lucru cu un Jeep, si m-am minunat de ce a adus tocmai astazi masina asta 4x4 la lucru, dar acuma am inteles de ce.
     -Doamne, Iti multumesc!...am mai adaugat eu...
     -Da... a zis farmacistul... asta este ceva ce auzim aici chiar foarte des.
     Dupa ce am multumit, am inchis telefonul si am stat acolo, intepenita cu cizmele in zapada, plina de mirare, si bucurie, si de lauda. Am experimentat ceea ce ar fi minunea lui Dumnezeu.
     Aceasta a fost prima data cind am experimentat mina lui Dumnezeu in viata mea... dar nu a fost si ultima data. N-am avut drumuri usoare in viata, dar de fiecare data cind am ajuns in punctul in care problemele erau prea mari si nu am mai putut pasi mai departe, cineva venea de undeva in ajutorul meu. N-am stiut intotdeauna cine au fost cei ce m-au ajutat, dar am stiut in mod sigur Cine i-a trimis sa ma ajute...

2 comments:

cella profiri said...

Rodica draga,

si cine o sa mai traduca povesti asa frumoase?

Marta said...

E mare ,e bun , e plin de mila si dragoste pentru noi pacatosii . E si Dumnezeul meu .