A murit de citeva zile un prieten vechi de familie. Toate amintirile pe care le am legate de el si sotia lui sint imbibate in ris si voie buna….nu asa…dar picura voiosia din ele. Toate amintirile de care vorbesc au pulsul marit al pasiunii pentru viata…si majoritatea se petrec pe fundalul unei muzici divine…pline de ritm si culoare si in jurul meselor pline de bucate…din cele mai alese in partasia fratilor si surorilor de credinta. Pe vremea cind eram saraci- proaspat veniti din Romania, ne adunam mai des in casele noastre si mincam si rideam impreuna…Imi amintesc in special o faza imediat dupa ce a venit Pompiliu in America. Inchiriase o casa vizavi de noi pe Fir Avenue in San Leandro . In timpurile alea noi emigrantii romani, scapati din comunism doar cu o valiza cu citeva zdrente in ea, pretuiam orice primeam de la fratii americani. Pompiliu asadar prin nu stiu ce conectii din astea a ajuns proprietar a sase sau sapte masini din alea mari …si erau toate parcate in fata casei . Nu cred ca mergea nici una- dar nu era problema ca exista totdeauna speranta ca se poate repara. Asa eram toti pe vremea aia, plini de sperante…Dar Pompiliu, umbla dupa un fotograf sa-si faca poza sa trimita la Lenuta lui sa vada si ea cita avere a agonisit - si cu cite masini o asteapta. Si i-a facut cineva poza urcat pe capota unei masini…si i-a trimis-o Lenutei lui. Dar daca Pompiliu v-ar fi spus povestea asta, o spunea asa cu un haz de te tavaleai pe jos de ris…Pompiliu a fost si un bucatar nemaipomenit…nu numai un glumet fara pereche. E greu sa-mi imaginez ca nu mai este. A suferit insa mult… si moartea l-a biruit pina la urma…dupa multa lupta.
N-am putut in ultimele zile sa nu ma pun in locul lui. Avea doar cu un an mai mult ca mine…doua fete inca necasatorite…o sotie vrednica si frumoasa; motive pentru care a plecat mai greu spre alte tarmuri. M-am intrebat de mai multe ori in ultimele zile…cum as pleca eu…daca ar veni vremea sa plec? Am mai fost odata in 1992 trecuta prin sau pe linga moarte- cind am fost electrocutata. Deb avea doar 9 ani si Laura 17. Acum insa am nepoti mai virstnici decit erau ele atunci…Stiu ca doctorul vine si anunta familia in astfel de cazuri- le spune ca pacientul mai are citeva zile sau citeva ore de trait…ma intreb cum as reactiona si cum as repara, restaura anumite relatii…sau pe cine as chema sau pe cine as dori linga mine?
Stiu…veti spune ca sint ginduri morbide…dar numai pentruca alungam anumite ginduri de fiecare data cind ne viziteaza nu inseamna ca nu vom ajunge ziua sau ceasul cind va trebui sa le confruntam. Ma intreb daca vom avea timp sa le si rezolvam. Nu cred ca sint singura pe lumea asta care port cu mine lucruri nerezolvate. Stiu ca pe verticala le putem aduce in fata Lui Dumnezeu si I le putem da Lui…dar pe orizontala ramin totusi relatii stricate, situatii neexplicate…vorbe grele spuse la un moment de neveghere dar care se cer scuzate, iertate…Mai sint cuvinte de confort, de dragoste, de pace…vorbe care nu s-au comunicat inca…sau nu s-au comunicat suficient. De ce aminam oare anumite lucruri in viata pina este prea tirziu…si prea greu de rezolvat? Cum ar fi sa ne traim viata in asa fel incit ceasul acela sa nu ne ia prin surprindere?
Acum citeva luni de zile , un coleg de la departamentul vecin era intr-o dispozitie mizerabila. Lucra cu Mackie, o prietena de-a mea si ea mi-a povestit ce s-a intimplat. Mackie se ocupa in timpul liber de a aduna date si fotografii si informatii despre familii. Este un hobby al ei dar il face de mult si are experienta de profesionist. Cauta in carti de istorie si alte documente si intregeste arborele genealogic al diferitelor familii pentru care este platita sume bunicele de bani. Ken, colegul ei a angajat-o sa-i faca arborele familiei lui.
Lucrind asa la dezgropat documente , Mackie a descoperit intr-o zi ca singurul frate a lui Ken era mort de vreo sase luni. Si cind Ken a venit la lucru, foarte delicat a incercat sa-l intrebe pe acesta despre fratele lui. Ken i-a spus ca n-a mai vorbit cu fratele lui de vreo 6 sau 8 ani si ca ultima data locuia undeva in Oregon. Cind a auzit Ken ca fratele lui a murit, l-au apucat toate nabadaile…Cum de nimeni nu l-a anuntat? Mackie facuse insa contact cu Casa Funerala care i-a spus ca pe fratele lui Ken l-a inmormintat armata – fiind veteran si pentruca nu au gasit nici o ruda de-al lui care sa-l ceara ca sa fie inmormintat de familie. Ken vroia sa mai gaseasca ceva obiecte din ce avusese fratele lui ca sa le tie de amintire. Parintii acestui om traiesc inca, singurul lui frate traieste…si il inmorminteaza armata pentruca oamenii astia s-au instrainat atita ca nu s-a gasit in documentele celui mort nici un numar de telefon sau adresa care sa indice ca ar mai avea pe cineva pe pamintul asta. Mi-am pus o mie de intrebari si atunci si acum citiva ani mi-am zis eu ca asa ceva numai la americani se intimpla. Dar nu-i asa…Scriind aici mi-am amintit de un anume domn cu parul cret din Arad, care a locuit cindva la mine acasa. Imi scapa numele acuma . Omul a murit acum vreo 10 ani undeva in Portland – era in jur de 40 de ani…si l-au gasit dupa doua saptamini dupa ce a murit- din cauza mirosului. In casa i-au gasit peste un milion de dolari cash…iar in Romania, mama lui murise de foame. Se cade sa ne intrebam multe lucruri cind sintem inca in viata si pina mai putem face schimbari in comportamentul nostru.
Imi amintesc cind a murit Buna mea…Citeva zile dupa Craciun in 1998 stiu ca s-a intors si m-a privit drept in ochi si mi-a spus…”mor , Rodica…mor…” Astea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat. O vad si acuma in ochii mintii mele…si stiu ca ar fi vrut sa mai stea cu noi, ca ne-a iubit atit de mult- mai mult decit sufletul din ea…M-a durut despartirea de ea, dar m-am bucurat cind s-a dus la Domnul – ca nu mai puteam sa o vad suferind. Am stat linga ea in clipele alea cind trupul exista doar…mut si surd parca. Stiu ca auzul este ultimul lucru pe care un muribund il pierde- de aceea trebuie mare grija cind sintem in asemenea situatii, ca sa vorbim cuvinte de incurajare. Imi amintesc ca am citit ca fratele nostru Richard Wurbrand l-a rugat pe fratele Daniel Branzei ca atunci cind va ajunge in acele clipe dinaintea mortii, sa-i aminteasca de Christos. Ce lucru minunat…cita intelepciune in aceasta cerere. Nu stim cum mai putem judeca in acele momente- este bine ca cineva sa ne aminteasca ce este important. Asta ne va da speranta …si vom pleca mai usor catre un loc dorit, unde nu va mai fi durere, lacrimi, despartire. Linga Buna stiu ca am stat si am citit Psalmi, si am cintat…dar totdeauna imi reprosez ca as fi putut face mai mult. In noaptea in care a murit – pe 3 ianuarie, si eu si Claudia care am stat mai mult dupa amiezile si noptile cu ea ( dupa servici ) eram zob de obosite. Bibi a insistat sa ne ducem acasa sa ne culcam in pat – ca dormeam pe scaune linga Buna…si ne-am dus. Dar nici n-am intrat bine in casa ca a sunat telefonul si Bibi ne-a spus ca Buna a trecut la cele vesnice. Ne-a parut rau ca n-am fost linga ea- dar eu cred ca Buna nu s-a dus mai devreme din cauza noastra – ca n-a vrut sa ne paraseasca…ca ne-a iubit si a mai vrut sa stea cu noi. Bibi a fost inspirat sa-i spuna…
-Du-te Buna…du-te cu Domnul Isus…noi o sa fim ok…
Ce m-a facut sa scriu rindurile de mai sus? Nu le-am scris pentru Pompiliu - ci pentru noi cei care vom trece si noi pe rind prin ceea ce a trecut Pompiliu daca nu cumva vine Domnul si ne scapa de trecerea asta. Dar oricare ar fi situatia…sint lucruri pe care trebuie sa le rezolvam din vreme, pentruca intr-o zi, in cumpana vesniciei, ele vor cintari greu pentru sufletele noastre. Nu vorbesc ca una care n-am nimic pe suflet- ci doar ca cineva care cauta raspunsuri…si doreste rezolvari. Dumnezeu sa ne ajute acolo unde nu sintem intelepti suficient. Si sa ne ajute acuma si sa ne ajute in ziua grea cind va trebui sa trecem in dimensiunea urmatoare a vietii. Pentru cei care nu au asigurata mintuirea va spun- este asigurarea cea mai importanta de care aveti nevoie. Daca asigurarea casei si a masinii si chiar asigurarea de viata o sa usureze viata aici pe pamint…asigurarea sufletului o sa va aduca beneficii dincolo. Si platim sume imense ca sa asiguram cite un hirb de masina sau o casa darapanata…si nu ne facem timp sa ne asiguram sufletul- mai ales ca nu ne costa nimic. Pretul acestei asigurari a fost platit acum mai bine de 2.000 de ani de Domnul Isus. Daca ar fi greu sa va asigurati viata vesnica, ati avea poate un motiv sa n-o faceti- dar este atit de usor incit in ziua judecatii n-o sa aveti nici un motiv ca nu v-ati asigurat. Nu costa nimic…decit sa acceptati ca sinteti pacatosi, sa va eliberati de povara pacatelor , sa le dati Domnului Isus si sa incepeti o viata noua cu El…Trebuie doar sa acceptati acest schimb, sa acceptati si sa recunoasteti ca sinteti pacatosi si sa regretati pacatul…si sa-L lasati pe El sa fie Domn si Stapin al inimii voastre. Tilharul de pe cruce a facut-o in ultimul moment al vietii lui. Tineti minte asta si daca viata se sfirseste prin surprindere si sinteti in acele momente…cautati sa va impacati cu Dumnezeu inainte de a trece dincolo. Exista niste religii si niste idei care umbla printre oameni – minciuni de-ale diavolului care spun ca si dupa ce mori poti sa te intorci la Domnul. Nu este adevarat si nu are logica. Daca s-ar fi putut asa ceva, nu ar fi fost necesar ca Domnul Isus sa mai moara- sacrificiul Lui ar fi fara sens. Nu lasati pe nimeni sa va duca in eroare. Viata este trecatoare si momentul final ne este necunoscut. Biblia spune…”Pregateste-te sa-L intilnesti pe Dumnezeul tau”. Doamne da-ne intelepciune sa o facem…
No comments:
Post a Comment