Ati incercat vreodata sa-i faceti un cadou cuiva care are tot
ce-i trebuie? Nu e lucru usor. Si cind scriu rindurile astea le scriu cu jena.
Realizez ca Dumnezeu mi-a dat mai mult decit merit… Cei mai multi oameni in America
sint imbuibati cu toate bunatatile. Pina si cei mai “saraci” isi pot permite o
masa bogata. Copiii au atitea jucarii, ca
sint plictisiti de ele si dulapurile noastre sint pline de haine si frigiderele
pline cu mincare. Si inca mai vrem… si mai cumparam si mai adunam.
Asa se face ca am
invitat-o ieri pe sora mea sa mergem de ziua ei la restaurantul ei preferat –
Papapavlov. Ca deh… de mincat tot trebuie sa mincam… si astfel “cadoul” pe
care i l-as fi dat ar fi fost timpul si compania mea. Suna pretentios, stiu… Dar
intr-o lume asa de egoista, prezenta, compania si atentia cuiva
sint mai pretioase ca orice.
Numai ca… obosita
eu, obosita ea… cu vreo citeva ore inainte de cina respectiva, ne-am gindit s-o
aminam pe alta data cind o sa fim mai cu energie. Asa ca m-am asezat usurel pe
perina si in camera racorita de aerul conditionat dat la maxim si acoperita cu
o patura de bumbac 100%... m-am simtit luata pe aripile viselor si m-am tot
duuuuus. M-am trezit dupa citeva ore mult mai vioaie si… m-am dus la computer
sa vad ce mai e pe facebook. Si… minunea minunilor… vad o poza pusa de Kelly, o
colega de scoala a sorei mele (amindoua profesoare de istorie) – si in poza
sint amindoua zimbarete… intr-un restaurant. Undeva mai sus e ceva scris... ”La
multi ani, Claudia!… blah-blah”, ca n-am mai citit restul. Nu m-am putut abtine si cu
viteza luminii am scris si eu ceva la repezeala de genul: "Mi-as fi dorit sa fiu
si eu acolo, iti doresc…" Ironic si rautacios. Se putea sa nu intep si eu un
pic?
M-am ridicat de
la computer si m-am aruncat din nou in pat, de data asta plina de otrava. Am simtit asa… ca si cind cineva mi-a dat un
pumn in stomac. Adica… era obosita sa iasa la restaurant cu mine, dar cu Kelly nu a fost obosita? O revolta a navalit peste mine
cu tot tacimul de sentimente si emotii care mai de care mai dezmatate. Am
destula experienta de viata sa stiu ca nu e bine sa te dai pe derdelusul asta
de emotii infierbintate… si mai mult decit atit… parca ceva nu era tocmai corect cu
poza aia. Trintita cu capul pe perina inca vad poza zimbitoare a Claudiei. Sora
mea avea la git un fular de lina… Mi-au trebuit doar citeva secunde sa fac acest
proces mintal… "Cum sa aiba ea fular de lina in luna iulie in California?”… Dar
secundele alea au fost parca o eternitate.
Si ma ridic si ma
duc iara la computer si… citesc intregul mesaj. Fetele mele se intilnisera la
gym si Kelly pusese o poza mai veche pe facebook. De fapt ele celebrau
facindu-si exercitiile si cu un tort imaginar si cadouri imaginare - cel
putin asa spunea mesajul de pe facebook. Una calda, alta rece…Iara am picat de fazan
luindu-ma dupa simturile mele care de atitea ori m-au dus in eroare.
Daca m-am simtit revoltata
cind am crezut ca sora mea m-a dus cu presul ca nu voia sa ia cina cu mine,
acuma simtamintul de vinovatie m-a facut sa ma simt si mai rau. Si m-am bucurat
cel putin ca nu am dus-o mult si bine - ca situatia mi s-a limpezit in creier intr-un
timp scurt. Dar de cite ori nu am crezut ca am dreptate si n-am avut? De cite
ori n-am gindit rau si gresit de cineva absolut nevinovat. De cite ori nu am
fost absolut convinsa ca adevarul e de partea mea - si nu era?!
Mai tirziu, spre
seara, sora mea m-a sunat si i-am marturisit… pacatul. I-am cerut scuze ca am
putut gindi urit de ea chiar si pentru citeva minute. Sper sa nu uit lectia.
Biblia mea zice pe drept ca este blestemat omul care se increde in om… sau in sine insusi. Cit
Adevar!
No comments:
Post a Comment