24 October 2014

POVESTEA CIOBURILOR...

V-am mai spus ca-mi plac povestile? Saraca, Buna mea, se satura draga de ea sa-mi tot povesteasca in fiecare seara, si cind nu mai voia sa-mi mai spuna povesti, ca era prea tirziu sau era ea prea obosita, avea ea o poveste cu care incheia… Si Buna mea imi povestea atunci povestea asta…
-A fost odata un pastor la oi. Si pastorul  asta era un pastor bun si isi iubea oile – si el avea… muuuulte… muuuulte… foarte multe oi. Si cum pastorii sint intotdeauna in cautarea unei pasuni proaspete si bune pentru oile lor… ca si Bunul Pastor din Psalmul 23, care isi duce turma “pe pasuni verzi si la ape de odihna”, asa si pastorasul asta era in cautarea unei pasuni mai bune. Si ducindu-si turma la o astfel de pasune, a ajuns in dreptul unei ape… Si apa era taaaare, taaare adinca. Si acuma… cum sa treaca apa? A vazut pastorasul ca mai jos pe apa era o punte. Si si-a dus turma intr-acolo. Numai ca turma era mare si puntea era ingusta si nu putea sa treaca decit cite o oaie o data… Si Buna se oprea din povestit…
-Buna… de ce te-ai oprit? Mai vreau sa-mi povestesti…
-Pai iti povestesc eu, dar stai sa treaca oile…
Mai stateam eu ce stateam… ascunsa sub duna ei de puf de gisca… pe intuneric, uitindu-ma la reflectia flacarilor din soba pe tavan… si urmarindu-le alergarea… si de la o vreme, iar intrebam…
-Buna… inca n-au trecut toate oile?
-Nu, ca-s tare multe… mai zicea Buna…
Si imi imaginam cum trec puntea… oaie dupa oaie… si intr-un tirziu adormeam…
…………………
Asa ca, din copilarie, am ramas cu “defectul” asta… Sint totdeauna gata sa ascult o poveste buna. Ieri de pilda, am auzit una ce m-a uns la inima. Si am sa v-o spun si voua…
In Europa undeva, era o catedrala mare si frumoasa, care avea o celebra fereastra facuta din sticla colorata. Multimi de turisti veneau in fiecare an s-o vada. Astfel de catedrale am vazut si eu cind am vizitat Parisul… Minunate lucrari de arta! Fereastra asta minunata era chiar deasupra altarului.
Intr-o noapte, o furtuna naprasnica a facut ca un pom care era in apropierea ferestrei sa se rupa, si o creanga a izbit cu putere fereastra asta frumoasa si a facut-o tandari. A doua zi, cei care aveau grija de Catedrala au gasit doar tandarile imprastiate peste tot…
Omul care facea curatenie, a adunat intr-o cutie pina la ultimul ciob, si desi sticla aia imprastiata nu mai avea nici o valoare, omul nu a putut sa arunce la gunoi ceea ce fusese cindva atit de valoros… si a pus cutia cu cioburi undeva la subsol, unde aveau mai multe vechituri depozitate.
Au trecut doi ani… si un artist a ajuns prin locurile alea. Si-a amintit ca mai vizitase Catedrala pe vremea cind faimoasa fereastra lasa raze colorate sa lumineze altarul. A ajuns sa discute cu omul care facea curatenie… si acesta i-a spus ca inca mai exista cioburile ferestrei, undeva la subsol. Artistul s-a gindit o clipa …apoi a cerut sa vorbeasca cu cineva din comitetul de conducere a Catedralei - si dupa multe discutii, acestia au acceptat sa-i incredinteze lui cutia cu cioburi. Au mai trecut inca doi ani, si cei din conducerea Catedralei au primit o invitatie sa viziteze studioul acestui artist. Dupa intilnirea lor, artistul i-a dus intr-o incapere unde era ceva acoperit, cum fac adesea artistii… si dupa ce le-a atras atentia sa-si indrepte privirile spre acel loc, artistul a dezvaluit obiectul acoperit…
Niste culori si niste forme divine au incintat ochii celor ce priveau - si o fereastra, asemanatoare cu fereastra care fusese distrusa de furtuna era chiar in fata lor, dar intr-o versiune si mai maiastra, si mai glorioasa…

Aplicarea acestei povestiri la vietile noastre este foarte usor de facut. Care dintre cei care cititi aceste rinduri n-ati experimentat o astfel de furtuna in viata - o furtuna care a darimat, si decimat, si distrus tot ce eram - tot ce agonisisem in timp - insasi esenta noastra ca fiinte umane? Eu personal imi amintesc cind intreaga mea existenta era facuta tandari si nu stiam de unde as putea sa incep sa adun cioburile - sau ce sa fac cu ele.
Si singuri n-am putea… este adevarat. Dar este UNUL - si numele Lui este Dumnezeu - care a trimis pe Fiul Sau chiar aici pe pamint - ca sa ne gaseasca, sa ne inteleaga, sa ne adune, sa ne ajute, sa ne dea speranta, sa ne poata reface existenta- sa putem fi din nou - O FAPTURA NOUA… cu un nou inceput. El care ne-a creat de la inceput, El stie si poate sa ne puna din nou la loc - si inca sa faca din cioburi ceva deosebit - o opera de arta - ceva minunat.
Asadar, daca tu, cel care citesti aceste rinduri simple, aceasta poveste usor de digerat, ai vreun motiv sa crezi ca ceva din ce am spus aici ti se potriveste; prinde inima, dragul meu! Caci binecuvintarile Domnului nu se sfirsesc… si pina se zice ASTAZI… exista speranta si pentru tine. Fie ca sa nu treci nepasator peste aceste rinduri!… Iti spun din proprie experienta… Ceea ce noi nu putem… El poate!!!

1 comment:

ActiveNews said...

Foarte interesanta postarea ta!