13 January 2015

La Sanius...

E iarna… cel putin in Romania, ca aici in California ar putea fi foarte bine un fel de toamna destul de blinda.

Incerc sa-mi amintesc iernile din copilarie… Petrila, orasul unde am locuit aproape 25 de ani inainte de a veni in America, este un oras asezat de-alungul Jiului… si strajuit de munti. Te simteai ca in fundul unei caldari. Padurea era asa de aproape de locul unde locuiam, ca primavara se auzea dimineata cucul cintind in padure.

Cindva momirlanii, asa cum ii numeam pe bastinasi, locuiau in vale si ei ca si barabele… astia eram noi, viniturile, oamenii de oras. Cu timpul insa, pe masura ce au inceput sa construiasca blocuri, i-au fortat pe bastinasi sa-si urce pe proprietatile sus pe deal. Seara vedeai luminile de la casele lor ici si colo ca niste licurici.

In perioada de care vorbesc eu, populatia era mai rara in Vale, si in noptile alea crincene cind zapada scirtia sub talpa piciorului si totul era incremenit de frig, cite un lup razlet cobora flamind printre case. Buna povestea ca in tineretea ei, lupul chiar a mincat un om pe strec (calea ferata).
In astfel de nopti, catelul nostru Piki era si el lasat liber din lant, cu scopul sa se incalzeasca un pic alergind.

Zapada este ceva magic… ceva ce face totul frumos si feeric. De cite ori ningea afara, oamenii erau parca mai veseli. Da, era frig si ii vedeai alergind sa faca cumparaturile sau sa mearga la serviciu, dar erau atitea risete pe strada de cite ori incepea sa ninga. Parca si oamenii mai batrini intinereau si ba se dadeau pe ghetus, ba faceau un bulgar de zapada… se salutau veseli… isi urau de noroc si sanatate…

Ce-mi placea mie mult de tot era ceremonia aia de a intra in casa si a te scutura de zapada. Scuturai picioarele afara, scuturai zapada de pe palton, de pe caciula…cu nasul rosu si ochii sclipind de veselie, abia asteptai sa dai de caldurica din casa…si topaiam cu totii la usa indepartind ultimele urme de zapada de pe noi. Citeodata un val de aer rece intra dupa noi in casa ca un musafir nepoftit si ne grabeam sa inchidem usa dupa noi, si apoi zimbeam fericiti, ca si cind am luptat cu balaurul si l-am invins.

Era o vreme cind cei care aveau porc il taiau si faceau cirnati, si caltabosi, si toba. Era vremea cind eu trebuia sa-i torn la buna apa sa spele matele de porc undeva prin gradina…Oh… ce lucru urit mai era si ala! Si nu stiu cum, dar de fiecare data eram eu si buna la mate.

Dar cel mai mult imi aduc aminte de saniuta… Mergeam cu saniuta la biserica. Parintii de obicei sau buna ne trageau dupa ei, ca pe zapada batatorita de masini sau de picioarele oamenilor se crea o suprafata numai buna de saniuta. Si vedeai duminica dimineata la ora 9 citeva saniute parcate frumos in coridorul de la intrare. Citeodata mai mergeam si pe patine la biserica. Imi amintesc odata cind m-am dus pe patine, si rugaciunea era deja inceputa, si am bocanit bineinteles in corridor, si apoi cu grija am intrat asa, cu patine cu tot, la rugaciune. Toata lumea era cu capul plecat si ingenunchiat la rugaciune, numai Rely Cristea ridica capul si-mi face semn cu degetul sa nu mai fac galagie… Rely asta tare multa treaba a avut cu mine… dar nu stiu cum a facut ca mi-a devenit cea mai buna prietena! Poate faptul ca era totdeauna deschisa si reala are ceva de-a face cu prietenia noastra…? Posibil. Odata chiar m-am dus la colinda pe patine… ce vremuri!… Nu va spun cum a fost sa stai pe patine o noapte intreaga sau sa urci 9 etaje la un bloc la care liftul nu functioneaza… Amintiri din tinerete…

Dar ce vreau sa povestesc este altceva. Era la strada mare o straduta care mergea in sus pe deal la momirlani, chiar imediat dupa ce se terminau blocurile din Petrila... catre Lonea. Vara numai momirlanii circulau pe acolo si duceau finul in sus si-n jos. Iarna insa ea devenea in mod oficial pirtia copiilor de prin imprejurimi. Trebuie sa mentionez ca traiam vremurile alea cind daca aveai o pereche de incaltaminte de iarna …alea erau incaltamintele de iarna. Daca te udai, veneai acasa ca si mine si buna ma punea sa ma descalt si punea ghetele pe doua cirlige deasupra sobei si se uscau pina dimineata, ca sa am ghete uscate sa merg la scoala.

S-a intimplat ca unchiul meu Avram si tusi Jenny si Flavius, verisorul meu, locuiau pe vremea aia in aceeasi casa cu noi. Si de cum au venit de la serviciu, buna le-a dat raportul ca Flavius a plecat cu saniuta de cum a venit de la scoala si inca nu s-a intors, si nici n-a mincat, si nici lectii nu si-a facut, si… nici bocancii nu erau cuminti pe cele doua cirlige deasupra sporului sa se uste, si… miine cu ce se incalta?

Unchiu si tusi suparati s-au hotarit sa se duca sa-si caute odrasla. Buna mea astepta sa vina numaidecit cu el tinut asa de la distanta de urechi si bineinteles ascultind litania de rigoare. Si trece timpul… si trece un ceas de vreme, si mai trece inca unul, si buna mea se ia de groaza ca uite a disparut si Flavius, si acuma nici cei mari nu vin, ce s-o fi intimplat? Se lasa incet noaptea, ca in mijlocul iernii noptile vin tare repede… si de la o vreme auzim risete si voie buna, si oameni grabiti ce se ingramadesc la usa de la intrare. Nicidecum scenariul pe care buna il astepta…

Ce credeti …oameni cuminti si asezati s-au dus sa-si ia copilul de la saniuta si sa-l capaceasca probabil pentru neascultare… si pina la urma s-au dat toti trei cu saniuta pina cind a dat noaptea peste ei si le-a inghetat si maduva in oase. Buna mea se cruci sa-i vada veseli si bine dispusi, cu nasurile rosii si vorbind toti de-a valma cit a fost de bine la sanius… Si ce era sa zica… fiul ei era prea mare sa fie luat de urechi!!!
………………………………
Varul meu a murit la 18 ani, calcat de o masina aici, in California. Tatal lui a murit 5 ani mai tirziu…Dar pe vremea cind unii dintre noi aveam o singura pereche de ghete de iarna, stiam sa ne bucuram mai mult si sa cream amintiri mai frumoase decit acum… Cei care aveti copii si sinteti prea ocupati ca sa le asigurati tot ce au nevoie… amintiti-va ca  orice copil are mai mare nevoie de parintii sai decat de inca un obiect care va sfirsi pe un raft, undeva in garaj sau in dulap. Ba inca cred ca pe vremea cind eram in lipsuri ne bucuram mai des, mai mult, mai sincer…

Nu stim ce aduce ziua de miine… Pretuiti-va unii pe altii!… Dumnezeu ne-a asezat cu un scop intr-o familie… si nu stim pentru cita vreme…

8 comments:

AlexAndrone said...

Doamna Rodica, ce de amintiri frumoase ne-ati impartasit aici! Multumiri! Mi-ati adus aminte de ceasurile petrecute in copilarie la sanius, cand induram gerul pana ce inghetam sloi, dar tot nu ma induram sa plec. Aveam cu toti nasurile rosii ca niste patlagici. Cand nu mai puteam rabda frigul, fugeam in casa la bunica (statea in aceeasi curte) si ma lipeam de soba calda. Uneori adormeam acolo, iar bunica imi dadea de fiecare data multe bunatati. Iernile erau cu zapada multa, cu viscole puternice, turturi mari, ghetus, oameni de zapada.. Tare frumos mai era!
Frumoase amintiri!

Rodica Botan said...

Si tare mai era frumos ...pe vremea cind vedeam totul cu ochii de copil...ai dreptate.

viorica said...

Frumos,ne-ai dus in ani copilariei .

Rodica Botan said...

sper sa nu dau in mintea copiilor acuma...ca tot pe-acolo ma-nvirt...ha,ha...

Liviu said...

Of of, am plecat si eu de vreo 15 ani din Valea Jiului si aproape ca am uitat frumusetea iernii de acolo. Parca simt mirosul iernii de acolo, deja mi s-a facut dor de Parang, de Casuta din povesti si de carnatii afumati la momarlani. Va multumesc mult ca mi-ati adus aminte de locurile unde am copilarit.Of of...erau vremuri grele dar tare faine.

Rodica Botan said...

Ma tot gindesc ca poate ne intilnim in lumea asta a internetului cel putin mai multi din cei care am copilarit acolo. Multi oameni deosebiti isi au obirsia acolo, la poalele Paringului...

Anonymous said...
This comment has been removed by a blog administrator.
Anonymous said...
This comment has been removed by a blog administrator.