05 March 2017

SATUI DE VORBA?

     Si fiindca tot m-am apucat sa depan firul amintirilor, mi-am amintit zilele astea stind de una singura de un moment pierdut in timp, pe care nu l-am gindit si cintarit suficient atunci cind s-a intimplat.
     Prin 1995-1996 cred... venisem de la lucru obosita si framintata intr-o zi... si m-am dus drept in camera mea si m-am aruncat pe pat... Usa camerei mele si cea a camerei lui Buna erau fata in fata pe coridorul ce ducea in livingroom. Amindoua usile deschise.
     Dupa o vreme de tacere... zice Buna:
-Rodica, dormi?
-Nu... nu dorm... raspund eu...
-Da ce faci atunci?
-Ce sa fac, Buna... stau!... zic eu...
-Da... mai vina si mai stai si cu mine de vorba... zice Buna... ca-s singura toata ziua... si as mai vorbi cu cineva din cind in cind.
Si acuma urmeaza fraza de care-mi amintesc cel mai mult... si ma doare cel mai tare...
-Da eu sint satula, Buna, de vorbit... n-am chef de vorba...
Si s-a facut o tacere luuuunga...
Peste citiva ani, Buna mea a plecat la Domnul... si eu am ramas cu economia mea de vorbe si cu amintirile. Imi amintesc de conversatia de atunci... de fapt mi-o amintesc ori de cite ori se asterne tacerea grea si nu-i nimeni in casa cu care sa stau de vorba. Cite nu i-as mai spune lui Buna astazi?... Oh... ce chef de vorba mai am citeodata... cite lucruri n-as mai intreba-o?! Si cum am ajuns sa inteleg acele momente din punctul ei de vedere...
     Mai trebuie sa va spun morala povestirii mele? Nu cred... va las pe voi sa trageti concluzia; si daca Buna voastra este in bucatarie... mergeti si imbratisati-o... sau daca locuieste in oras, vizitati-o. Daca nu... chiar un telefon ar putea sa-i fie o binecuvintare neasteptata...

3 comments:

Oana said...

Rodica, alegi tu ce alegi şi mă faci să plâng...
Îmi amintesc de multe momente cu mămăiţa mea... unele dintre acestea, târziu în noapte, când, în vizită la ea, dorea să-i povestesc cum mai merge facultatea, apoi serviciul, viaţa... iar mie îmi era somn... ea mă ruga mereu să mai stau de vorbă cu ea.
Cred că toţi avem sau am avut aceeaşi problemă cu bunii noştri: nu am vorbit destul când a trebuit sau n-am tăcut când ar fi trebuit să ne înghiţim vorbele mai aspre.
Mă consolez numai cu gândul că... în ultimile luni ale sale, am vorbit... cât pentru o viaţă. Iar ea m-a ascultat. Dar... ce slabă consolare...
Te îmbrăţişez, Rodica mea dragă.

Rodica Botan said...

Oana...n-am sa uit pe Buna mea niciodata si abia apuc sa ma intilnesc cu ea dincolo...

Lia Corbu said...

:( Ce mult face o vorba buna spusa la timp...