11 November 2016

IONUT - VAS HIRBUIT (Cella's entry)

Ionuț - vas hârbuit!

Rodica a anunțat un concurs nou. Mi-am ales o fotografie din cele trei și am scris o poveste.


Îl cunosc pe Ionuț de cel puțin zece ani. Venea la biserică împreună cu ceilalți băieți de la Fundație. Aveau modul lor de a fi, mirosul lor specific… le zâmbeam și încercam să nu stau prea aproape de ei, ca să nu îmi stârnesc dureri de cap. Știam că toți au crescut la orfelinat, că după 18 ani au fost trimiși să se descurce în viață, cumva au ajuns la Fundație… și cam atât.
Nu știam ce să vorbesc cu ei, nu le știam nici numele… nu făceau parte din lumea mea și nici nu îi doream în viața mea.

Ionuț e blond-roșcat, cu ochi abstraștri-verzui, limpezi și calzi, din cauza bătăilor și chinurilor din orfelinat, a lipsei de grijă și dragoste, a rămas cu o problemă la piciorul drept… cumva și-l trage după el. Dacă e emoționat sau îi e teamă, redevine bâlbâit.

De mai bine de șapte ani, relația mea cu băieții de la Fundație s-a schimbat. Am intrat printre ei frântă, și m-am trezit acceptată de cei frânți, fără să fiu judecată, m-am simțit iubită necondiționat… Acum îi știu pe nume, pe fiecare dintre ei.

Ionuț mi-a spus că îi place să cânte, dar “eu sunt bâlbâit. Cum aș putea să cânt?” Îl luăm cu noi la colindă și cântă!

Trebuia să ai răbdare ca să spună tot ce voia, să nu se enerveze ca să poată vorbi.

Încet, încet, am aflat că bătăile, lipsa dragostei și afecțiunii, teama si frica, bătăile crude ce i-au fost administrate au lăsat urme profunde. E mai mic decat mine cu cinci ani, ne aniversăm anii în aceeași lună și se fâstâcește când mă leg de el.

E singurul dintre băieții de la Fundație care nicicum nu îmi poate rosti numele corect, mi se împleticește limba în gură când îmi spun numele cum îl spune el… dar, știindu-i povestea, abia aștept să vorbesc cu el, să-l aud cum mă strigă “doamna Seracela”.

A ieșit din orfelinat cu un diagnostic deloc de invidiat. Dar… a fost înconjurat de, cu și în dragoste, apreciat, încurajat și iubit, iar Ionuț a înflorit. Diagnosticul a rămas același, dar Ionuț e altul. A fost un șoc pentru mine când l-am auzit vorbind cursiv. Era o seară de revelion și o petreceam cu băieții de la fundație. I-am rugat pe ceilalți să tacă, astfel încât Ionuț să repete ultima frază pe care o rostise. S-a uitat la mine și nu înțelegea ce se întâmplă. Ce voiam? Ce făcuse? I-am zâmbit și l-am rugat să repete ce tocmai a spus. A rostit clar, fără bâlbâieli câteva fraze bune… zâmbind.

Mirosul a dispărut, bâlbâielile sunt rare, uneori mă întreabă din priviri dacă e bine cum și-a asortat hainele, dacă arată bine…

Nu va putea da niciodată bacalaureatul, nu va absolvi vreo facultate, nu va schimba lumea prin ideile sale, dar te poate accepta așa cum ești, fără să te sâcâie cu întrebări inutile sau dureroase, nu se va apuca să te impresioneze cu poveștile lui grele din copilărie și adolescență, însă va fi dispus să te ajute cu ce poate, nu vrea mila nimănui, ci muncește ca să trăiască și să-i bucure pe alții.


Dacă nu îl cunoști, poți crede ce vrei, poți să îl cataloghezi cum vrei. Nu va avea curaj să spună ceva… poate doar va zâmbi stingher. 


Dacă voi câștiga ceva... vreau ca premiul să ajungă la Ionuț!

No comments: