24 March 2012

Amintiri...(scrisa 11/09/08)

Mi-e casa parasita…parasita de oameni, parasita de viata si fara risete…Prosoapele sint exact acolo unde le-am lasat ultima data, impaturite. Din cind in cind mai arunc eu cite unul pe jos…numa-asa...sa-mi aminteasca vremuri vechi, cind faceam exercitii aplecindu-ma sa le adun, bolborosind si amenintind. Acuma stiu de ce eram mai subtirica pe vremea aia.

Mi-e dor de fundite si bilute pentru par…si palariute cu flori si... carti de scoala imprastiate pe masa din bucatarie...

S-au dus zilele alea cind usa se deschisea si se inchidea tot la doua minute…"Inchide usa, ca intra mustele!"…tipam din cind in cind. Acuma nu mai sint muste in casa…nu intra nimeni, nu iasa nimeni, nu trinteste nimeni usa…nici mustele nu mai trag la casa mea…Si parca mi-e dor de o musca…oare ma aud ce spun? …Cred ca nu ! Si mi-e un dor nebun de galagia si de zbenguiala fetelor mele…De prosoape ude pe covor …de farimituri…de ghiuveta plina de vase si pahare …de sticle de pepsi desfundate…de galonul cu lapte uitat afara din frigider…mi-e dor de entuziasmul lor cind mergeam afara la o pizza…sau cind cumparam un movie sa ne uitam simbata seara…Mi-e dor sa le vad imbracate de biserica, duminica dimineata...Mi-e dor de floricele calde... Mor de dor...

Mi-e dor sa aud ca cineva ride la desene animate…pe aia n-am inteles-o niciodata. Da' nu ris…ci ris din ala de tavalit pe jos…si cind te uitai la ecran fugea Tom dupa Jerry…sau invers.
Dar telefonul? In sfirsit s-a linistit si el. Acuma nu mai suna nimeni.

Mai sunau aia cu reclamele dar i-am potolit. De cite ori chemau sa-mi vinda ceva, inainte de a apuca sa rosteasca o silaba, le ofeream eu ceva de vinzare…sau le ceream numarul lor de telefon de acasa ca sa ii chem dupa lucru…Saracii de ei…isi cistigau si ei cumva piinea…numa' ca trebuie sa fie si altceva de facut pe lume, decit sa ataci oamenii cind vin de la lucru ca sa le vinzi asigurare de moarte sau de viata...cine mai stie de care...sau un cosciug la un pret rezonabil...

Cindva ma enerva telefonul ca suna intr-una si devenisem un fel de centralista. Toata lumea chema la noi acasa si toata lumea venea la noi acasa; parca n-aveau si ei casa lor…Frigiderul nu putea mentine temperatura rece ca era mai mult cu usa deschisa…si se uitau in el cu multa atentie ...parca ar fi avut in el emisiuni ca la televizor. Oh…si ce amintiri mi-au mai trecut prin cap...de pe vremea cind Debby era in liceu...

Aveau odata un proiect si trebuiau sa lucreze pe grupe si... nici un parinte nu le-a oferit casa…in afara de…ati ghicit, respectiva. Vin eu acasa dupa munca satula de…mai are rost sa mentiomnez ce? Si aflu o casa plina de vandali…o noua populatie …viermuind peste tot. Dau sa intru in casa si un baiat... mai, mai sa ma darime…n-a zis nimic insa ca era tare grabit sa iasa...numa' s-a impins sa fie primul…Ma duc mai incolo prin livingroom , bucatarie…ce mai, peste tot misunau…tribul asta de vandali, fete si baieti...cred ca jumate din clasa ei dar nici unul nu s-a sinchisit sa zica boo…darmite buna ziua…Am banuit totusi ca desi erau dintr-o perioada destul de primitiva au ajuns sa comunice si altfel decit prin semne...

Oh…dragii de ei…situatia aia se cerea rectificata. Am fluierat la Debby sa vina sa stau de vorba cu ea si i-am spus sa-si adune trupa afara la usa…si sa-i informeze care este numele meu…sa le spuna ca trebuie sa intre pe rind si sa zica buna ziua daca vor sa mai intre inauntru…si ca …in alte ocazii sa-si aminteasca obiceiul asta atit de important la casa noastra. Debby m-a privit un moment si a inteles ca fara buna ziua n-o sa-si termine nimeni proiectul in ziua aia…asa ca n-a mai zabovit. Au iesit afara toti si dupa scurtul instructaj a lui Debby au intrat pe rind rostind tare si frumos…"Hello Mrs. Botan, how are you?" Au terminat si proiectul de la scoala si au invatat si cum ma cheama…in aceeasi zi. Asta succes, nu gluma!

Acuma toata lumea e la casa lui…E liniste si pace pe pamint…Si nu se mai impinge nimeni sa intre pe usa inaintea mea...

Mi-e geanta plina de maruntis…e grea si-o tirii dupa mine…nu-l mai vrea nimeni nici pe ala. Toti au salarii…nu le mai trebuie bani din poseta mea. Au si prosoapele lor …poate ude…si poate pe undeva pe jos in baia lor…Pahare peste tot…dar nu in bucataria mea…si vase in ghiuveta…vase pe care n-am sa le mai spal eu…

M-am asezat in fata televizorului . Ecranul e intunecat si n-am chef de nici o emisiune. Poate daca as stii care canal are "Tom and Jerry" m-as uita...!!! Oare ce-or fi facind fetele mele la ora asta?...Oare ce-or fi mincat de cina?

21 comments:

Lia said...

Scrii tare frumos Rodica!
Si-am simtit si-un nod în gat cand am citit.
Iar intre zambete si... ras, s-a mai prelins si cate-o lacrima.
Amintirile sunt frumoase.
Domnul sa fie cu tine oricand!

Rodica Botan said...

Am scris si-am plins si eu...sint vremi care nu se mai intorc.
Creati amintiri frumoase...ca timpul nu se mai intoarce inapoi...
Domnul cu tine si ai tai de asemenea.

Anonymous said...

I love you mom! I laughed, I cried! Beautifully written. :)

Rodica Botan said...

I have nothing but love for you too...love and memories!!!

cristina said...

You are soooo funny!!!! Inteleg exact prin ce ai trecut, ca acum sint exact in mijlocul situatiei descrise. Realizez ca clipesc din ochi si dintr-odata o sa fie plecate si fetele mele. Toata ziua nu le las in pace, ma prind cu ele, le zic "au trecut 5 minute si nu mi-ati dat un kiss???"

Cred ca ai vazut prin birouri tablouri unde scrie cam asa: peste 20 de ani nu o sa-si mai aminteasca nimeni cit de curata ti-a fost casa, citi bani ai avut in casa, dar se va vedea cit ai pretuit in inima unui copil.

Felicitari! xoxo

cristina said...

corectare: citi bani ai avut in banca nu in casa. Sorry, e 2 a.m.

Rodica Botan said...

Cristina ...absolutelly right...e ca un abur care trece, si nu realizam de multe ori ce avem pina nu mai e...si cit de adevarata treaba cu banii...

disa said...

Rodica, vine o vreme, cand spunem sau gandim;
"mi-e dor de sicane, uneori", dar... c'est la vie...

A.Dama said...

Oricat de trista ar fi fost la origine starea care a provocat rememorarea, pana la urma, istorioara si-a avut partea ei de umor si de tâlc.

Bine c-ai dat-o mai departe! :)

Anonymous said...

Rodica tare frunos ai scris,imi amitesc si eu cind a ramas casa goala ,am plins ...eu am 4 fii si ma intrebam cind o sa vina ziua sa aspir la 3 zile in loc de 3 ori pe zi .Si a venit, dar acum sintem singuri si parca ne simtim parasiti .Acum de Thanksgiving ii astept cu mare placere si ma gindesc ce le-ar place mai mult sa le pot oferi.Timpul se duce ramin amintirile .Rodica Dumnezeu sa te binecuvinteze,imi face placere citindu-te.

Anonymous said...

OH!!! Rodi- ma faci sa pling----
Ce n-as da sa fii pe aici in San Antonio---- dar, APROPO-- nu ai vrea sa vii in vizita pe aici? ai fost vreodata? Gindest-te- WOW!!! ar fii grozav!!!


In Christ for His Glory
Lidia Oprean
www.beckyshope.org

Rodica Botan said...

Multumesc mult pentru toate mesajele frumoase...multumesc ca simtiti cu mine. Acum nu inseamna ca as vrea sa nu se descurce si sa fie dependente de mine...dimpotriva, asta am incercat sa le invat sa fie pe picioarele lor...dar golul ce l-au lasat in ura nu-l pot umple cu nimic...

In planul Lui Dumnezeu este insa si lectia asta de a ne desprinde de tot ce este pe pamint...ca sa putem si sa vrem sa mergem la el...grea lectie...

Corina said...

Rodica...sa te rog, sa nu mai scrii texte de astea???? Nu pot! Sunt prea frumoase! Eu nu am copii, dar citind, m-am gandit la parintii mei si la cei 7 (sapte!) pui ai lor care si-au luat zborul de acasa. Unii peste ocean, altii mai aporape, dar nu mai sunt sunt acolo, cu ei, sa-i sufoce, sa le manance timpul, sa le faca mizerie prin casa...

De cate ori vorbesc cu tata imi spune ca uneori ii tziuie urechile de liniste! Apasatoare trebuie sa fie linistea aia pentru ei.

Dar stiu ca Domnul le umple deja golul acesta si au intrat in aceasta etapa fireasca a vietii cu bucuria de a se avea unul pe celalt. E mai greu cand ramai chiar singur!!

Multumesc pentru atingerea de inima din textul tau!

Rodica Botan said...

SI eu multumesc de mesaj...asta-mi da curaj sa continui sa scriu...
:)

Laura said...

....uite, draga mea, pentru astfel de amintiri, transpuse atat de minunat in versuri, te astept eu cu Premiul Arte, la mine pe blog... :)
Tot binele din lume ti-l doresc, Rodica!
Mare placere imi face sa te citesc...
Te pup cu drag, Laura

Rodica Botan said...

Laura, o poza este cit 1000 de cuvinte...si poza ta cu fiul tau vorbeste citeva mii...Am scris pentruca sa amintesc mamicilor de pretutindeni cit de pretioase sint clipele ce le petrec cu copii lor...pentruca copii sint un dar de la Dumnezeu...dar ne sint dati spre ingrijire doar pentru o perioada de timp.

Imi face asa de multa placere sa citesc mesajele lasate si a ta mi-a umplut inima de bucurie. Am sa merg pe blogul tau sa imi vad premiul...nu prea stiu eu cum sa-l iau de acolo ca unele treburi tehnice Debby ma descurca, dar...cel putin o sa-l admir.
Si eu te imbratisez...

Ducesa said...

PARCA NU PLANG, PARCA NU RAD, dar ma gandesc la tot ce ai scris. cat de adevarat vorbesti...Doamneee,din pacate,abia cu trecerea anilor devenim mai intelepti...numai "DUPA" ne dam seama si apreciem ce-am avut sau ce-am pierdut.dar stii ce doare cel mai tare? ca ne trezim prea tarziu, intotdeauna!

Rodica Botan said...

Ducesa...o fii un rost si o taina si-n asta. Ca si daca ne-ar fi spus cineva mai inainte nu stiu daca am fi avut timp de ascultata. Pe mine lectiile astea de viata ma tin linga realitate...ma invata sa imi aleg prioritatile...sa-mi schimb directia de mers...si sint convinsa ca au un rost.
Viata aici pe pamint seamana cu o scoala...si am invata mult prea multe ca sa se termine la mormint...

Intr-o zi tot ce am invatat va fi pus in folosinta...

cherie said...

Ce frumos !
Chiar ... Asa de frumoase sunt unele amintiri ca iti dau lacrimile....

Rodica Botan said...

Se duce viata ca un vis...Cherie...ca un vis...

viorica said...

Frumos ,frumos si trist,am citit ce am scris acum o patru ani ,acum pling dupa ei chiar daca as aspira de trei ori pe zi ...timpul nu se mai intoarce si noi ne ducem usor ,usor in jos.