MAI RECE DECIT NOAPTEA…
From Conffessions of a Struggling Christian
De Jim Toombs
Traducere Rodica Botan
Iov 2:9-10 “Nevasta-sa i-a zis: “Tu ramii neclintit in neprihanirea ta! Blestema pe Dumnezeu si mori!”
Dar Iov i-a raspuns:”Vorbesti ca o femeie nebuna. Ce! Primim de la Dumnezeu binele, si sa nu primim si raul?”
Noaptea este amara si incremenita. Februarie 1974, si chiar si in San Antonio este frig. Cerul…clar ca un cristal, si stelele parca stau agatate de ate invizibile pe cerul fara luna de culoarea ebonitei. Orion si vinatorul sint stapini pe cer in partea de sud est…si el intins pe spate…cu sabia gata sa taie ursi mari si mici, scorpioni si capre…Ciinele lui credincios sta neclintit la picioarele lui…
“Nu te mai iubesc asa cum te-am iubit”…mi-a spus cu o saptamina inainte. M-am uitat in ochii ei, ascultindu-mi inima cum se deslantuie. Am vazut ceva ca o umbra care i-a trecut peste fata. “Ai pe altcineva?”am intrebat…
A facut o pauza, si cu ochii plecati “Da. Dar si tu ai sa gasesti pe altcineva. Multe femei ar vrea sa te aiba.” Multe femei…dar nu sotia mea. Nu femeia cu care am copii. Nu femeia care m-a ajutat sa-L gasesc pe Christos. Nu femeia careia i-am jurat dragoste pentru restul vietii, si nu femeia care mi-a jurat ca ma va iubi.
O greutate imensa ma apasa pe piept parca vrind sa-mi striveasca inima. Dintr-o data imi vine sa o iau la fuga. Picioarele incep sa se miste energice, fara sa le comand eu. Ma avint in noapte cu greu, facind distinctie intre pangliga gri a soselei si negreala cimpului . Si cum fug, respir din ce in ce mai adinc, Si fug…si fug…Durerea din piept tine si ea rindul cu mine, noua mea companie…permanent prezenta…Picioarele lovesc pamintul si sunetul este pierdut in noapte. Acuma abia simt muschii parca ard…si tip din adincul durerii ce-o port “Nuuuuuuuuuuuuuuu!!!” Si odata cu strigatul asta picioarele mi se opresc. Ma indoi, incercind sa iau aer…si dorind sa-mi vina lacrimile …dar nici ele nu vin.
Unde este Dumnezeu? Cit trebuie sa pling pina cind ma va asculta? Imi string pumnii si-mi ridic ochii spre cer.
“Unde esti? Ma auzi? De ce nu faci ceva? Rugaciunile mele nu inseamna nimic pentru tine? De ce nu opresti tot ce mi se intimpla?”
Cuvintele mele sint inghitite de noapte chiar in momentul cind pleaca de pe buzele mele. Ma simt gol pe dinauntru si teribil de singur…de parasit.
Oare asa s-a simtit si Iov cind a fost tentat sa blesteme pe Dumnezeu? Oare asa s-a simtit Domnul Isus in pustie? Poate…doar ca ei erau giganti spirituali. Eu nu sint…
Sint doar patru ani de cind am devenit un copil al Domnului Isus. Patru ani sa-mi cresc credinta de la o saminta de mustar la una de coriandru. Progresul mi-a fost mic. Dar printr-un studiu saptaminal cu prieteni, m-am convins de harul iertator al Lui Dumnezeu, manifestat atit in Vechiul cit si in Noul Testament.
Si cu toate astea am simtit ca exista o distanta intre mine si umanitatea pacatoasa. N-aveam probleme si totul in viata mea era grozav. Nimic nu mi-a tulburat credinta…Pina acum. Iar acuma o greutate mare… greu de cintarit, apasa pe saminta minuscula a credintei mele. Oare o sa fie zdrobita in praf si imprastiata de vintul de la nord? Sau o sa reziste acestui test?
Si dintr-o data simt o afinitate cu Iov pe care n-am mai simtit-
o inainte. Pot sa vad drumul in departare, chiar dincolo de casatoria asta pierduta. Copii mei vor fi rapiti de linga mine si am sa fiu transformat din tata de fiecare zi intr-un tata partial. Un tata de weekends. N-am fost niciodata puternici financiar, dar asta ne va devasta. Am sa-mi pierd casa si ma voi muta intr-un apartament. N-am sa vad niciodata fructele de la pomii din mica livada ce am plantat-o. Am sa platesc suport pentru copii din salariul meu mic.
Parte din mine ar vrea sa se razbune pe aceasta nedreptate. Iar o alta parte mai mica ma intreaba sincera”care este partea ta de vina in ceea ce se intimpla? Doar este nevoie de doi ca sa existe o casatorie, nu-i asa?”. Da…dar e suficient doar unul ca s-o strice… “Nu-i adevarat - stii ca totdeauna sint trei laturi la orice problema de casatorie: latura ei, latura lui si…adevarul! ” Da…dar ea nu incearca. Ea este de vina…imi spun raspicat. Si deocamdata eu sint victima si eu cistig discutia asta cu mine.
In ochii mintii mele vad raspintia de drum care imparte drumul vietii mele in doua directii. Cea din partea dreapta duce la Dumnezeul care nu vrea sa ma ajute. Si cealalta duce in iad.
“Cum poti sa-mi faci una ca asta” zbier din nou. In sfirsit lacrimile isi dau si ele drumul”Cum ma poti abandona asa? De ce nu imi raspunzi? De ce esti asa de departe?”
De ce sint asa de departe? Pentruca eu m-am departat. Dumnezeu imi cunoaste vinovatia in toata situatia asta mizerabila. Nu pot chiar s-o vad toata, dar undeva in inima mea, recunosc ca exista…stiu ca e acolo. Sa-L resping pe Dumnezeu din cauza propriilor mele scadinte…nu-i corect. Nu este drept sa-L invinuiesc pe El de greselile mele, sau sa-L fac responsabil si sa-I cer sa mi le repare. Dar natura mea umana are nevoie de un vinovat…ca sa nu trebuiasca la durerea care o am sa mai adaug una, aceea a vinovatiei.
Si uitindu-ma la raspintia din drumul ce-mi sta-n fata, minia imi arde fata…Realizez ca ma port ca un copil…
Asta este, imi zic…asta este rascrucea …trebuie sa aleg. Pot alege sa stau cu Dumnezeu, sau pot alege sa il parasesc. Acu’ pot eu sa-I arat Lui…ca nu-mi merita loialitatea…
Dar…dar…atit de multe inca n-am inteles, si de cite ori n-am gasit sensul adevarat …poate ca nici acum nu inteleg exact ce se intimpla. Poate ca tocmai asta este un timp in care trebuie sa-mi pun credinta la incercare, chiar daca vintul sufla cu putere si credinta mea abia sta in picioare…
Iar m-am intors cu mintea la rascrucea de drumuri imaginara…Pe partea stinga este intunecime si tot ce vine mai departe…e abis…Un void urias. Si parca ma trec frigurile numai sa ma gindesc…Si singuratatea…
Apoi imi imaginez partea dreapta. Parca si drumul asta e deocamdata intunecos , dar la distanta se vede lumina orasului si celelalte case parca aduc ceva lumina in aceasta negura…si parca este mai usor de parcurs ca drumul catre iad…
Si uitindu-ma in sus la ceruri, la Dumnezeu, Abba, spun…”Sint al Tau, nu-i asa Taticule? Nu pot sa iti intorc spatele. Nu am unde altundeva sa ma duc. Trebuie sa am incredere in Tine…ca nu am altceva mai bun de ales…decit pe Tine.”
As vrea sa-I simt miinile ca ma cuprind de umeri, ca ma imbratiseaza. As vrea sa ma stringa la pieptul Lui puternic si cald…dar inca nu-L simt…in durerea mea am ajuns ca amortit si nu prea simt mare lucru…
Pietrele se aud zdrobite de pasul meu, cum ma intorc din nou spre casa. M-am luptat cu cea mai critica situatie din viata mea spirituala…Si am ales drumul catre casa…
Si in timp ce pasesc din ce in ce mai curajos…simt vintul cum ma mingaie…
From Conffessions of a Struggling Christian
De Jim Toombs
Traducere Rodica Botan
Iov 2:9-10 “Nevasta-sa i-a zis: “Tu ramii neclintit in neprihanirea ta! Blestema pe Dumnezeu si mori!”
Dar Iov i-a raspuns:”Vorbesti ca o femeie nebuna. Ce! Primim de la Dumnezeu binele, si sa nu primim si raul?”
Noaptea este amara si incremenita. Februarie 1974, si chiar si in San Antonio este frig. Cerul…clar ca un cristal, si stelele parca stau agatate de ate invizibile pe cerul fara luna de culoarea ebonitei. Orion si vinatorul sint stapini pe cer in partea de sud est…si el intins pe spate…cu sabia gata sa taie ursi mari si mici, scorpioni si capre…Ciinele lui credincios sta neclintit la picioarele lui…
“Nu te mai iubesc asa cum te-am iubit”…mi-a spus cu o saptamina inainte. M-am uitat in ochii ei, ascultindu-mi inima cum se deslantuie. Am vazut ceva ca o umbra care i-a trecut peste fata. “Ai pe altcineva?”am intrebat…
A facut o pauza, si cu ochii plecati “Da. Dar si tu ai sa gasesti pe altcineva. Multe femei ar vrea sa te aiba.” Multe femei…dar nu sotia mea. Nu femeia cu care am copii. Nu femeia care m-a ajutat sa-L gasesc pe Christos. Nu femeia careia i-am jurat dragoste pentru restul vietii, si nu femeia care mi-a jurat ca ma va iubi.
O greutate imensa ma apasa pe piept parca vrind sa-mi striveasca inima. Dintr-o data imi vine sa o iau la fuga. Picioarele incep sa se miste energice, fara sa le comand eu. Ma avint in noapte cu greu, facind distinctie intre pangliga gri a soselei si negreala cimpului . Si cum fug, respir din ce in ce mai adinc, Si fug…si fug…Durerea din piept tine si ea rindul cu mine, noua mea companie…permanent prezenta…Picioarele lovesc pamintul si sunetul este pierdut in noapte. Acuma abia simt muschii parca ard…si tip din adincul durerii ce-o port “Nuuuuuuuuuuuuuuu!!!” Si odata cu strigatul asta picioarele mi se opresc. Ma indoi, incercind sa iau aer…si dorind sa-mi vina lacrimile …dar nici ele nu vin.
Unde este Dumnezeu? Cit trebuie sa pling pina cind ma va asculta? Imi string pumnii si-mi ridic ochii spre cer.
“Unde esti? Ma auzi? De ce nu faci ceva? Rugaciunile mele nu inseamna nimic pentru tine? De ce nu opresti tot ce mi se intimpla?”
Cuvintele mele sint inghitite de noapte chiar in momentul cind pleaca de pe buzele mele. Ma simt gol pe dinauntru si teribil de singur…de parasit.
Oare asa s-a simtit si Iov cind a fost tentat sa blesteme pe Dumnezeu? Oare asa s-a simtit Domnul Isus in pustie? Poate…doar ca ei erau giganti spirituali. Eu nu sint…
Sint doar patru ani de cind am devenit un copil al Domnului Isus. Patru ani sa-mi cresc credinta de la o saminta de mustar la una de coriandru. Progresul mi-a fost mic. Dar printr-un studiu saptaminal cu prieteni, m-am convins de harul iertator al Lui Dumnezeu, manifestat atit in Vechiul cit si in Noul Testament.
Si cu toate astea am simtit ca exista o distanta intre mine si umanitatea pacatoasa. N-aveam probleme si totul in viata mea era grozav. Nimic nu mi-a tulburat credinta…Pina acum. Iar acuma o greutate mare… greu de cintarit, apasa pe saminta minuscula a credintei mele. Oare o sa fie zdrobita in praf si imprastiata de vintul de la nord? Sau o sa reziste acestui test?
Si dintr-o data simt o afinitate cu Iov pe care n-am mai simtit-
o inainte. Pot sa vad drumul in departare, chiar dincolo de casatoria asta pierduta. Copii mei vor fi rapiti de linga mine si am sa fiu transformat din tata de fiecare zi intr-un tata partial. Un tata de weekends. N-am fost niciodata puternici financiar, dar asta ne va devasta. Am sa-mi pierd casa si ma voi muta intr-un apartament. N-am sa vad niciodata fructele de la pomii din mica livada ce am plantat-o. Am sa platesc suport pentru copii din salariul meu mic.Parte din mine ar vrea sa se razbune pe aceasta nedreptate. Iar o alta parte mai mica ma intreaba sincera”care este partea ta de vina in ceea ce se intimpla? Doar este nevoie de doi ca sa existe o casatorie, nu-i asa?”. Da…dar e suficient doar unul ca s-o strice… “Nu-i adevarat - stii ca totdeauna sint trei laturi la orice problema de casatorie: latura ei, latura lui si…adevarul! ” Da…dar ea nu incearca. Ea este de vina…imi spun raspicat. Si deocamdata eu sint victima si eu cistig discutia asta cu mine.
In ochii mintii mele vad raspintia de drum care imparte drumul vietii mele in doua directii. Cea din partea dreapta duce la Dumnezeul care nu vrea sa ma ajute. Si cealalta duce in iad.
“Cum poti sa-mi faci una ca asta” zbier din nou. In sfirsit lacrimile isi dau si ele drumul”Cum ma poti abandona asa? De ce nu imi raspunzi? De ce esti asa de departe?”
De ce sint asa de departe? Pentruca eu m-am departat. Dumnezeu imi cunoaste vinovatia in toata situatia asta mizerabila. Nu pot chiar s-o vad toata, dar undeva in inima mea, recunosc ca exista…stiu ca e acolo. Sa-L resping pe Dumnezeu din cauza propriilor mele scadinte…nu-i corect. Nu este drept sa-L invinuiesc pe El de greselile mele, sau sa-L fac responsabil si sa-I cer sa mi le repare. Dar natura mea umana are nevoie de un vinovat…ca sa nu trebuiasca la durerea care o am sa mai adaug una, aceea a vinovatiei.
Si uitindu-ma la raspintia din drumul ce-mi sta-n fata, minia imi arde fata…Realizez ca ma port ca un copil…
Asta este, imi zic…asta este rascrucea …trebuie sa aleg. Pot alege sa stau cu Dumnezeu, sau pot alege sa il parasesc. Acu’ pot eu sa-I arat Lui…ca nu-mi merita loialitatea…
Dar…dar…atit de multe inca n-am inteles, si de cite ori n-am gasit sensul adevarat …poate ca nici acum nu inteleg exact ce se intimpla. Poate ca tocmai asta este un timp in care trebuie sa-mi pun credinta la incercare, chiar daca vintul sufla cu putere si credinta mea abia sta in picioare…
Iar m-am intors cu mintea la rascrucea de drumuri imaginara…Pe partea stinga este intunecime si tot ce vine mai departe…e abis…Un void urias. Si parca ma trec frigurile numai sa ma gindesc…Si singuratatea…
Apoi imi imaginez partea dreapta. Parca si drumul asta e deocamdata intunecos , dar la distanta se vede lumina orasului si celelalte case parca aduc ceva lumina in aceasta negura…si parca este mai usor de parcurs ca drumul catre iad…
Si uitindu-ma in sus la ceruri, la Dumnezeu, Abba, spun…”Sint al Tau, nu-i asa Taticule? Nu pot sa iti intorc spatele. Nu am unde altundeva sa ma duc. Trebuie sa am incredere in Tine…ca nu am altceva mai bun de ales…decit pe Tine.”
As vrea sa-I simt miinile ca ma cuprind de umeri, ca ma imbratiseaza. As vrea sa ma stringa la pieptul Lui puternic si cald…dar inca nu-L simt…in durerea mea am ajuns ca amortit si nu prea simt mare lucru…
Pietrele se aud zdrobite de pasul meu, cum ma intorc din nou spre casa. M-am luptat cu cea mai critica situatie din viata mea spirituala…Si am ales drumul catre casa…
Si in timp ce pasesc din ce in ce mai curajos…simt vintul cum ma mingaie…
ta…si o femeie tinara fara ajutor.